nu te pot iubi într-o lume făr'de poezie

nu te pot iubi într-o lume făr'de poezie
aş căuta poate metaforele trup în culcuşul
braţelor este adevărat că suntem sclavii cuvintelor
că ele devin aripi cântece de leagăn stânci
când carnea se odihneşte şi umbra ţine loc de-o
dimineaţă sălbatică cu flori sângerânde căzute pe braţe

nu vreau să adorm în culoarea fără de putere
a ultimului dor să risipesc credinţa pe trepte
nemeritate ştiu că va veni un timp când
ai să mă pierzi din fiecare bătaie a inimii
dar vei găsi aceleaşi trăiri risipite într-o
uitată smerenie a coborârii de pe cruce

nu te pot iubi într-o lume făr' de poezie
în care zbaterea să nu decupeze adevăr de piatră
vie şi să nu pună la îndoială existenţa
fericirii nepământene pentru că ştiu clipa
nu mă aşteaptă nu mă adulmecă
nu mă ajunge din urmă