cea mai frumoasă sinucidere din lume

 

ar putea fi de Crăciun

pe un colind de Fuego 

dar cum nu ascult mâțe plouate râgâind

am s-o fac pe If I was your vampyre 

de Marilyn Manson 

într-o îmbrățișare rece cu mine

da cea mai frumoasă sinucidere din lume

ar trebui să fie din iubire 

din iubirea aia care țâșnește 

ca un fulger pe cer 

care face să mai trăiască 

și un soldat rănit în război

oricum în pieptul meu urlă

toate gloanțele toate obuzele și-un tanc 

am zis și eu să mai ies din cerul ăsta prea plumburiu

să mă scald în ape limpezi și știu că 

nu cea mai frumoasă sinucidere din lume

n-ar trebui să fie din nepăsare 

neîncredere 

să plec nedemn 

 

 

inima mea - un cimitir cu toate crucile ninse

           luna de abia așezată în pieptul cerului 

           stele cernute ca într- o ninsoare 

           eu rămân tot aici  o umbră 

          așa începe povestea spunea mama 

           în visul de aseară 

          mă țin după iluzii 

          în diminețile când lenevesc în pat până târziu 

          când pe afară e forfotă 

         amintirile mele iau foc pe străzi necunoscute 

         ca și cum ar fi ale altora

        necufundate în beznă 

        cineva mă ține de mână 

        e un gând pe care-l port după mine

        și nu mă lasă să ating inima 

        spaimele și bucuria 

       dintr-un cimitir cu toate crucile ninse 

      cine știe poate într-o zi 

     vom avea o fotografie împreună

     zâmbind

 

 

home is where you left your ghost

 mi se plimbă morții prin vise 

din ce în ce mai des 

ca și cum ar fi în viață 

pe o insula în derivă 

ei probabil nu știu 

că se rostogolesc în amintiri 

că-mi rămân între dinți 

o bucată de carne 

poate îmi vor fi restituiți

și trebuie să le pregătesc fiecăruia

câte o camera când vor părăsi mormântul

spulberând monotonia vieții

când nu știi unde plutești 

și lași dâre din realitate 

într-o altă dimensiune 

unde recâștigi anii 

acasă e mereu inima 

în care pulsează râuri râuri 

sângele lor

 

 

iar lumea e așa de frumoasă

 

am plecat pe atunci de lângă brațele care mă iubeau

fiindcă atât de orb a fost destinul 

 mă cufunda în ispite mă ascundea sub tălpi 

cu câtă tristețe pluteam în întuneric 

cât aș fi vrut să răscumpăr acea durere 

ca un infinit de scântei măcinându-ne carnea

cu tine voi fi mereu acasă am nevoie de ușa 

pe care mi-o deschideai de pereții subțiri ai inimii tale

 fereastra de la care ne închinăm 

să țes iar în aer șiraguri de zâmbete 

tu să le prinzi în piersica palmei tale 

nu-i mare lucru îți spuneam și nu am înțeles atunci

magia lui doi 

e  un cuib în care amanții se dezmiardă 

o beție 

o bună parte a lumii 

și visul în care din nou mă salvezi 

 

 

vagitus

 la sfârșit de săptămână (pe atunci nu erau weekenduri) părăseam 
 cuștile de beton mutam un geamantan greoi în portbagajul  
 daciei și respiram aer proaspăt din câmpie în fiecare seară 
 priveam un cer mai altfel cu stele altfel și poteci luminate  
  
  
 mereu liniștea  
 ni se topea în cănile cu ceai  
 amaestecam tăcerea cu speranțe  
 și zahăr puțin de proastă calitate  
 nu se găsea prea bun în comerț  
  
  
 mama pregătea plăcinte  
 și tata venea cu suc vegeta 
 palmolive rexona 8X4 perechi de blugi 
 seara ne uitam la dallas plus 
 programe sârbești dobro vece postani gledoți 
 
  
 uneori diminețile prindeam fluturi 
 pe când se agățau de aerul văratic  
 azi nu mai știu dacă fluturii pot trece și dincolo 
 știu doar că amintirile sângerează 
 când se lovesc de pietrele memoriei

 

 

dacă totul se prăbușește acum cui îi mai pasă de poezie

 

oricine ai fi trebuie să înveți să iubești să te iubești până la invelirea în sânge

să intri în pieptul marii neînfricat precum o corabie 

îți scriu de pe un munte sub care se ascund întunecimi

și brațele îmi țâșnesc către tine

dacă am muri striviți de diamante 

fiecare în liniștea lui 

fără a striga către lume 

din pulberea inimii 

am uni într-un paradis cutremurat

toată poezia adormită sub pietre 

 

ferpar

 

    

anii s-au așezat straturi straturi peste beția vieții ca o nebunie voluntară

întâi m-am bucurat de senectute  un început dintr-o poveste de iarnă

când aveai dreptate să îți fie greu să recunoști fiecare amintire de sub fulgi

mama încă se aranjează în oglindă îi place să fie cochetă să se plimbe prin părul ei

toate fericirile lumești mă ține iarăși în brațe și-mi arată amintiri teritorii incredibile

ale memoriei mă plimbă deasupra munților mă trezește din moarte 

în vise aduci pe lume pacea nu a noastră este această strălucire ci a lumii 

ce va să vie unde mâini tremurânde feresc inimi de gloanțe 

de aceea am jurat să dorm să nu mă mă mai poată furtunile găsi 

 

Fotografie de Ickhy Malka Ifansyah -Perseverence  

 

 

Skusno

 

Din  seara aceea parcă

Vinul era tare și negru ca sufletele morților

Fără ca moartea încă să dea târcoale

Pe strada noastră fluturând steaguri roșii

Îmbibate în sânge și noroi

N-ar trebui să-mi amintesc de această uitare

Când fericirea avea gust de vin și de viață

O privire îndreptată către ferestre cu stele

Ne mușca asfaltul din pantofi

Ca și cum de asta ar depinde

Răsăritul de cealată parte a lumii

Visez din ce în ce mai des morminte

Și cum cineva îmi vorbește dintre cruci

Mi-a spus odată un trecător

Că nu-i semn bun că va chema potopul

În ușa cimnitirului s-a crăpat de ziuă 

 

 

pluviofil

 plouă în oraș

 amintind de o veșnică adolescență

când mergeam la furat cireșe

știam atunci

știm și acum

că toate lucrurile

sunt furate din dragoste

ochii tăi

drumuri de lumină

nu suntem ceea ce se vede în oglindă

suntem ceea ce se simte în inimi

sub umbrelă te năpădesc

ruinele unei foste iubiri

ca o durere nelocuită

respiri mirosul de cer

esența pură a străzilor

printre nori pulsează speranța

cât mâinile noastre încă se sărută

iubirea-i tristețe trecătoare

 

 

se lasă cortina peste copilărie

 

la moartea mamei am îmvățat că

lumea se reduce la o singură suflare

înainte de a stoca fericirea până la ultima picătură

și dacă sfârșitul ne așteaptă pe fiecare după colț ziceam

cu ziduri ridicate între acum și atunci 

să mă mai ții o secundă de mână

ca să putem da lumii mai multă iubire

eram un suflet închis într-o coajă uscată

văzând moartea din întreaga lume 

cum fură din valize amintiri

nu știu să mă rog

dar când voi ajunge dincolo

aș vrea să fie noapte

aș vrea să trec printr-o fereastră

uitându-mă spre stele 

 

Macabre

 

brațele îndrăgostiților 

cruci înălțate spre ceruri

n-am să uit noaptea când îmi spuneai

sunt atât de frumoase cimitirele

împodobite cu felinare

ca niște biserici în flăcări

hai să facem sex pe morminte

limita iubirii nu e viața

e moartea o victorie

cu care te-aș putea răni adânc

dincolo de porți

mai aproape de noi

tocmai în infern