ciob

încă trăiesc
alunec prin viață
prizonier eliberat
dintre coastele morții
într-o noapte de veghe
un înger sub streașină
mi-a pus în brațe cuvintele nude
îmbracă-le-n plângeri
oferă-le lumii pe muzica vântului
nu mai cred că pot scrie despre iubire
i-am șoptit
nici că fericirea-i lumească
fiindcă uit cum pieptul
e gol de mine
și din cioburi rescriu slujba
biserica nu-i acasă
nici acestea brațele
în care am copilărit
ațipisem
durerea s-a desprins din tavan
ca un burghiu printre oase
tresar
iarăși am visat
cu deșteptătorul la tâmplă

requiem pentru ana (când dumnezeu te scapă din brațe)

cărările sunt lungi ana nu poți atinge norii
doar cu o săritură de coardă
nici să îmbălsămezi universul sigur
el naște continuu copiii soarelui ce-ți
plâng pe umeri cu planete

ai promis că nu renunți ană că
nu vei mai sta zidită între pereții reci
ai unei singurătăți atroce
că nu vei mai căuta în zadar un sens al existenței
vei trăi ana vei ...

de parcă ai alerga în relanti
fără vlagă fără suflet fără pofta de a mai înghiți
o ultimă secundă înaintea prăbușirii
frunze vor mai cădea ană și ape vor mai fi adânci
sângele-ți va repete numele obsesiv
întunericul se reface din picături de gri

lumina e doar o mască pe care nu mai reușești să o porți
acum serul se zvântă în zbaterea venelor
nici măcar perfuzia aceasta înfiptă în adâncuri
nu-ți mai trezește vreun simț

je t' aime melancolie

bântuie dezlănțuită melancolia pe coridoare
numai tu amar te joci cu o clepsidră
ca și cum din când în când ai mai mușca
o felie din fructul interzis
până să devină anotimp epilog

un ac caută venele discului de vinil
le sparge în mii de bucăți care acum
străpung iar și iar piepturi
fără a le răni

cum poți să nu iubești
ultimul drum al tăcerii
înspre adierea pașilor grăbiți

cenușa dansurilor tale
arde încă la marginea
unei păduri cu
vise de-mprumut

copiii unui cer mai mic

nu știu dacă ai trecut sau nu prin altar pe când ne-a fost servit
trup cald și ulcele de vin nu te-am auzit
pentru că toți am băut apoi am mâncat din oasele ce picuaru
de sub rănile crucii
eram un intrus în propriul păcat iar săbiile
îmi despicau toate cântecele de iubire
precum un chirurg într-o sală fără mese
nevoit a sculpta și-n carne și-n noroi 

există puțină dumnezeire în priviri de diavol
mugetul vieții în plimbarea printre morți
în ultima vreme nu deosebesc limba unui clopot
de zâmbetul furtunii sunt ambele pive-n care-mi
zdrobesc zilnic disperările

visam să descompun cuvintele-n atomi să-i numesc poduri
între porunci și ascultare să-i păstrez în cămări
de unde cândva să înalț statuile poem
god knows i am still awake and dreaming

Mitternacht

un ecou rătăcit în pântec bolnav mă botează
cu nume de șarpe dac-ai spus că ne vom uita
îți îngădui preț de-o despărțire strângerea mâinii
când te prefaci în trăire metamorfoză a cărnii
și aripa tristă deschide colivia cu minuni
vezi iubirea-i o zbatere între gratiile zădărnicite
iar cei care au văzut răsăritul nu mai sunt
decât cumpărători vânzători ce târguie viața pe nimic
implor noaptea să mă târască prin scrum
până când din ochii larg deschiși vor picura adierile
odata jucau pueril printre gene mitternacht
ți-am auzit răsuflarea pe când și cocoșii dorm
dacă vor cere jertfă te rog să nu mă cruți
să nu

antinomia creației sau versuri în căutarea iubirii

poemul acesta mă strigă cu prețul pierderii de sine
pe de-o parte metamorfoză pe de alta despărțire-testament
literele îmi sunt îngânate fiecare vocală sărută
puntea buzelor cum fluturi pisează ecouri nedeslușite
între aripi cenușii

întrebați acest poem și are să vă răspundă
cei prin care a trecut cântecul nu mai au
chipuri cernute în singurătăți de nisip
cerul ca un covrig mă invită să-l gust
de-a-ntregul printr-o respirație

poemul meu cu răni deschise scară între praguri
nascut din profeția durerilor vii
amenință cu o revoluție în irișii larg deschiși
ai poeziilor păzitoare de viață
ai vieții mugind de poezie

sunt asemeni degetelor rătăcite pe atlas
știu totul despre înălțimi fără ca vreodată
gândul să le deslușească
un labirint cu ieșirea spre altul
într-o strivită absență

pe atunci poemul meu încă nescris
se izbea de ochi străini
până când toate versurile
s-au compus și recompus
în iubire

Î (mare de tipar)

gândești că din lanul de porumb nu există ieșire
aici nu sunt voci obosite care pe un ton semi plictisit
te vor avertiza că atenție se închid ușile nici întrebări duioase
ți-e bine ți-e rău și răspunsul îmi este exist
pe î (mare de tipar) nu l-am învățat în școală ci
din mers din înțepături înălțimi înmărmuriri
scrâncet de dinți voit sau inconștient până la urnirea
unui act curajos din fiecare suflu

te fascinează chemarea poți fi și aici și acolo
oscilând între cântarea zbor și aripa dreaptă
curând iar vei rătăci prin alfabetul inventat
care începe cu î (mare de tipar)
cum viața însăși începe din vis tragic
consimțim că dragostea a fost inventată a posteriori
neîncăpătoare privire rostogolită spre cercul închis

efect secundar

mă scufund în liniștea pereților de beton
ca-ntr-un pântec bolnav aștept vindecarea
fețe plictisite se contopesc cu amarul
unei aluncecări în gol
franjurii zilei cu-n gust de retragere
se smulg urmare a nașterii mocnite
confesiune pe canapea terapie cu atomi
în mișcare liberă
suflet abandonat printre cruci
seara vizitez cimitire mi-am făcut obicei
din a șuiera odată cu vântul poezia unui gest abandonat

penitență

ai crede că poți atinge norii cu brațe împietrite
și lumina-ți va mângâia încă odată obrazul
dincolo de ultima frontieră fruct oprit
singur drumul înapoi nu-l vei găsi înecat în curcubee
zâmbet palid teamă oarbă e ora reîntregirii
aici eșsti personaj necunoscut infernul ți-a încolțit în suflet
ca o realitate frustrantă

îngenuncheat mai adulmeci din vise și gratile
sângerează neprihănite rătăciri
în sinea ta un soi de eclipsă jocul cu umbra
la punct de cotitură cerc interior

nu-ți mai veghezi tăcerile e deja multă liniște
pumnul încleștat în nopțile lungi se strcoară-n ziduri
despre rănile iernii să nu îmi povestești

stratagemele supraviețuirii

și-a epuizat toate formele nisipul
ca să devină sânge
în pământ eviscerat
cândva piatră ori coloană rece
strajă de templu

cealaltă oglindă

scriu poeme de renunțare pe o rămășiță a durerii
descompun cuvintele în demoni răzvratiți ce mă posedă
strig ecouri deșirate cutreier în lung și-n lat o morgă
mă lepăd de plângeri
e ca o noapte de veghe mai culeg cântece pentru un simpozion în alb
din cealaltă oglindă

chemări amânate

îngaduitor
întind spre tine
însași închinarea
înțelegi înfrigurările
înțeapă
între înălțimi
în chemări asumate

trup asumat

amurgul urcă pe treptele muntelui
în ochi un labirint în derivă
mă îmbii târziu cu vin, cu pâine
și-un trup asumat
lut peste căderi

morfeu

clipe-mpietrite
stăpânesc
măsura somnului
nu mai am aripi
de aceea calc încet
să nu cutremur podul

aquarelle

se zdrobesc culorile în clipe stâncoase și adâncuri de cer
fluidizează-n pânze freatice izvor cristalin
sub călcâie-mi alunecă un verde mătăsos
mi se lovesc brațe de albastrul înalt
și-am văzut atunci nașterea sângelui
din turmele de roșu

degenerescență

chipul mamei asemeni unei eclipse pe care rar am văzut-o dar
cu toate acestea mi-o pot oricând aminti în mici detalii
apoi se reflectă în mii de cioburi amintirea cu lungul drum
pe care cu greu l-am putut străbate cu greu am putut înainta
degenerescență

pe atunci îmi imaginam un dumnezeu iertător ascultător
de oameni cu brațe întinse dinspre necuprins înspre prăpastii
care nu se răsucește pe călcâie prizonier în propria-și nemurire neuitare
află că nu există nici o cheie care să deschidă acel gol al minții
în care nici un gând să nu mai aibă prioritate

cu ultimii pași visul meu alunecă într-un câmp de floarea soarelui
felia de viață se va recompune în imens puzzle neatins
recâștig luciditatea și umbra-mi încă tânără se zbate între
curiozitatea abia disimulată a cuvintelor niciodată rostite
și-o ardere din interior