chipul mamei asemeni unei eclipse pe care rar am văzut-o dar
cu toate acestea mi-o pot oricând aminti în mici detalii
apoi se reflectă în mii de cioburi amintirea cu lungul drum
pe care cu greu l-am putut străbate cu greu am putut înainta
degenerescență
pe atunci îmi imaginam un dumnezeu iertător ascultător
de oameni cu brațe întinse dinspre necuprins înspre prăpastii
care nu se răsucește pe călcâie prizonier în propria-și nemurire neuitare
află că nu există nici o cheie care să deschidă acel gol al minții
în care nici un gând să nu mai aibă prioritate
cu ultimii pași visul meu alunecă într-un câmp de floarea soarelui
felia de viață se va recompune în imens puzzle neatins
recâștig luciditatea și umbra-mi încă tânără se zbate între
curiozitatea abia disimulată a cuvintelor niciodată rostite
și-o ardere din interior
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu