etapele căderii

culeg gânduri din perdelele râncede ale odăii
să (re)descopăr câmpia așa cum era altădată
fără să mă opresc în zbateri inutile marea de maci
un infinit de sânge ca fluturii ce trăiesc între un suflu
și bătaia din palme nu mai caut îngeri degeaba îmi tot împrumuți
cărțile sfinte s-a așezat praful pe pervazul văratic las crucea
altuia cine bea din izvoare o va găsi în iarbă sau în trupul istovit

vom scrie atunci rugăciunile de mână
iar foile nu vor mai ajunge în ochi străini
fără salvare cine alunecă în afară propriei axe
ne crucificăm umbrele în tablouri ce nu le mai
privește nimeni drumul tău e în altă parte
șoptea atunci o voce răgușită în urechea stângă
m-am obișnuit cu donarea de suflet
și-am învățat că fără vise sunt gol
nu am ce căuta în propria existență
am încercat să fiu doar un alt călător
voi căutați-mi așternut în neuitare
eu am să-l caut pe dumnezeu
să mă învețe el cum să nu mă pierd
prin mine

inimă pe alb

nici un castel de nisip n-a supraviețuit furtunii
cum fiecare adiere l-ar fi dărâmat ar fi trimis nisipul
într-o vreme îndepărtată unde toți am fi așteptat cuminți
o nouă creare a lumii un nou sens precum cărțile în
pachetul de joc și oul încă neființă un ritm ce nu se va
sfârși vreodată ne dăm seama că putem trăi altfel
cu o mare de floarea soarelui la fereastră și o inimă pe alb
că putem găsi înălțarea printre sufletele pe lângă care
odată treceam neputincioși ca albatroșii răniți dincolo de
vremuri dar poate totul e un miraj și încă n-am învățat
statul în genunchi

puncte

ecouri din pereți mi se lovesc în piept
 mereu cât e ceasul cât e ora e timpul
 întreabă dacă pot să mă salveze de la 
 oglindirea desuetă a paradisului
 nu vă faceți griji pentru mine locuiesc
 cu o mie de suflete mi s-au lipit de carne 
 mi le-am făcut prieteni imaginari puncte
 de sprijin sutură pe axa singurătății
 
 uneori gândurile stau să cadă în 
 prăpastia dintre zile în nonculori o cascadă
 replică a măsurării intensității din întunericul
 unor îmbrățișări caută un munte pe care
 să poți scrie povestea am obosit doamne 
 în mine se lasă toate nopțile toate cerurile 
 pe care îngerii odată au pictat stele și vântul
 cum un ultim sărut înainte de plecare 
 
 ca într-o celulă te  trezești realizezi că
 totul e greșit formulă aplicată incorect
 stare parțial senină semn al tuturor 
 poverilor pentru că nimeni nu mai știe
 cum ninge cum ploaia șterge o graniță 
 ce formă iau lacrimile o vreme încă neștiută
 în care mi-am propus să nu mă afund 
 să nu mă pierd să nu tac  






                                      

 

scufundări

iubirea secret cuvânt mi se lipi de palme
 cum rochia de mătase-ți mângâie gleznele
 în adierea serii arbori cu miresme 

electrizează

 
 pielea stropită cu acel sărut asemenea podoabelor bogate
 răspunzi chemărilor în pământul cărnii mă scufund
 imn glorios e noaptea cu bucuria învierii respir din tine
 minunile unui dans șoldurile fremătând mișcări ritmate
 strălucirea ochilor îți citesc noaptea-i scoarță de abanos 
 îmbrăca natura urme de zaț pe buzele cerului
 
 brațele ofrandă culcușul florilor ești grădina mea sfântă 
 ne strânge îmbrățișarea ghimpe femeie trup femeie a sângelui
 descifrez misterul unui evantai aripă de fluture-n bătaia ritmată 
 a brizelor și ce mândră ești ritmul îți pătrunde porii cu bucuria 
 unui izvor vărsat în cântec ocolește un labirint flux continuu 
 unde se naște vântul mă întreb dacă nu pe genunchii tăi
 acum daruri călcâiul plutește în boarea serii parfumul tuturor
 viselor netrăite 
 
 așteptăm implinjirea unei admirabile realități când
 vom călători înapoi spre acest mănunchi de iluzii 
 ce nu se va sfârși niciodată privirea părăsește toate spaimele
 înfășurate prin gândurile acum pierdute zâmbești și fugi 
 pentru a saluta primele raze ale soarelui sparg oglinda înaltului
 în atingeri trăiești pentru a fi martoră unei dimineți impregnate
 în iubire lumini și umbre trezesc aerul odihnit pe frunzele de vară

orașul în fotografii cu cer de vară

lugojul e o stare de spirit 
 un al cincilea anotimp 
 în care duminica plouă cu fluturi 
 aripile ce nu mai zboară în tăcere
 a mii de pescăruși 
 
 lugojul  ți-e casă te-așteaptă
 cu ferestre deschise ușile  duc 
 înspre lumi încă necunoscute 
 cărări de smarald  sărută
 pașii obosiți ai călătorului 
 
 desprins parcă din basmele copilăriei
 orașul își cântă povestea 
 dincolo de bariere se scaldă în soare
 se hrănește cu inimi care îngână 
 un cântec de vitejie 
 
 seara își aruncă mantaua 
 peste umeri obosiți 
 umbrele descântă în ochii infinitului
  cu puterea unui mâine 
 prizonier eliberat
 
 îi rătăcești în palme
 când perdeaua dintre zi și noapte
 cade cum o cortină după aplauze
 îți va rămâne veșnic în amintire
 fotografie de familie cu cer de vară deasupra
 
 
 
  foto Henrieta Szabo

acolo unde se sfârșește cerul

ca o întoarcere acasă unde nu mai găsești
masa plină cu plăcinte și pe cei dragi
zâmbitori în poartă ci doar umbre
răstignite de pereți acolo se sfârșește cerul
în verdele câmpilor acolo norii vor cădea
pe umerii obosiți ai cosașilor 

mai câteva zile și plec îmbrac costum de moarte
nu-mi amintesc să fi trăit să-mi fi fost dată
o mamă o cărare destin am căutat
cuibul la care să mă întorc din rătăciri
cu tălpile goale ca un înger hoinar
mă gândesc că fericirea-i nepământeană

sunt încă aici inima bate a luptă
cu brațele ce vor să
îmbrățișeze orice
inălțare a sferei din neant

envoi

de mult aștept călătoria pe mare
 când vaporul meu va mângâia
 venele apelor voi tinde spre infinit
 aștept în speranță unirea cu întregul 
 nu am bagaje doar un cer 
 plămădit cu forța slujbelor de duminică
 
 și-am întrebat de atâtea ori
 despre cuiburi înnodate cu lumină
 unde sunt și unde mi-am fost
 tentație trăită pe jumătate 
 
 timpul va dezrădăcina 
 fibra firească a lucrurilor
 trebuie să lupt cu vântul 
 mi-am spus când asfințitul picta
 singurătatea pe o pânză albastră
 
 trecem și trecem 
 printr-o admirabilă fantasmă 
 ca un joc din copilărie 
 de-a regatul ascuns 
 într-un anotimp fără soare

fotografie  Elouise Sylkie Pemberton 

examen la singurătate

cu fiecare pas mă rostogolesc prin existență
 secunda se pierde în așteptarea unei respirații noi
 e ca și cum ai plămădi inima din atingerea
 unor sfere mi-am spus în căutarea 
 unității de măsură pentru fericire
 
 marile tristeți se învelesc în poezie
 membrană pentru suflet
 sunt obișnuit cu rotirea în jurul propriului ax
 între mine și declinarea timpului 
 unghiile sfâșie strigăte ritmate 
 
 amintește-ți că numele meu vătămat 
 se zbate-n stingeri încă pline cu speranță 
 pe când la chemări te înalți ca dintr-o sincopă
 cuprinzi toate orele unor insomnii sincronizate 
 ce acum adorm într-o clepsidră
 
 cuvintele nu se scriu singure ci
 ating degete urcă în palmă 
 dansează pe linia vieții dezbat
 ubre culori eternul ciclu al iubirii 
 se sparg silabe rugăciuni 
 
 toții poeții au dat cândva examen la singurătate 
 versul le-a fost pe atunci 
 primul și ultimul port 

nucleu indivizibil

sunt stăpânul proprilor vise
 nu le înec sub triste alunecări 
 ale frământărilor prin moarte
 fii curajos îmi spunea mama
 cu care și acum mă joc de-a v-ați ascunselea
 prin nopțile când somnul mi-e cel mai bun amic
 până când dimineața va fugi
 cu întunericul în mână 
 
 și-am fost atât de aproape 
 să ating peretele de lut
 care unise timpul cu netimpul 
 cerul cu lumină
 viața cu un zâmbet
 
 dar o sabie a despicat 
 ultimul suflu 
 mă recompun după fiecare durere
 nucleu indivizibil 

lui morfeu

e nefiresc de lumească durerea
chiar și apocaliptica viziune
cu strânsul cuielor
din mâini muribunde
are acum pereche în
ceața ce se scurge printre porunci
ca un poem de dragoste
printre sâni și coapse

cutreier tălpile desculțe
ale unui copil hoinar
în ultima vreme mă regăsesc
între buni și nebuni
undeva sub gheare flămânde
și aripi deșirate

sunt poate nimic altceva
decât o pleoapă căzută
a nopții în nesomn
în locul iubirii am ales zborul
și moartea încă nu vreau s-o cunosc

din surdină o muzică aproape nepământeană
îmi ordonă
it is safe to sleep alone