puncte

ecouri din pereți mi se lovesc în piept
 mereu cât e ceasul cât e ora e timpul
 întreabă dacă pot să mă salveze de la 
 oglindirea desuetă a paradisului
 nu vă faceți griji pentru mine locuiesc
 cu o mie de suflete mi s-au lipit de carne 
 mi le-am făcut prieteni imaginari puncte
 de sprijin sutură pe axa singurătății
 
 uneori gândurile stau să cadă în 
 prăpastia dintre zile în nonculori o cascadă
 replică a măsurării intensității din întunericul
 unor îmbrățișări caută un munte pe care
 să poți scrie povestea am obosit doamne 
 în mine se lasă toate nopțile toate cerurile 
 pe care îngerii odată au pictat stele și vântul
 cum un ultim sărut înainte de plecare 
 
 ca într-o celulă te  trezești realizezi că
 totul e greșit formulă aplicată incorect
 stare parțial senină semn al tuturor 
 poverilor pentru că nimeni nu mai știe
 cum ninge cum ploaia șterge o graniță 
 ce formă iau lacrimile o vreme încă neștiută
 în care mi-am propus să nu mă afund 
 să nu mă pierd să nu tac