litanie-cel din urmă strigăt

i-am vorbit lui dumnezeu tăcea prin frigul estompat
totuși mi-a ascultat ruga undeva între
zori și prima rază a soarelui pe când umbre orfane
încă stăruie prin aer timpul a unit
plecarea cu venirea aplecat peste tristeți dezgolite
de la marginea cimitirului impenetrabil
dimineața e totuși cea mai frumoasă parte a zilei
dacă te trezești lângă o lumânare o cană de ceai
iar icoanele ți-au căzut din piept

suntem aici suntem dincolo
într-o confuzie generalizată nu știm dacă atingerile sunt iubire
sau ură alb sau negru dacă urcăm sau coborâm
stânca de ne este prieten sau povară
existăm simultan oscilație vârtej vertij cerul pictează
culorile când morții merg la culcare
îngeri cad în genunchi au măsurat cu pașii
fiecare plângere plonjare în adânc
ne naștem murim cenușa gândurilor imensă clepsidră


fețe plictisite construim alunecări în neant
intoxicați de gestul nașterii scufundare ne trezește
ecoul unei guri de oxigen dorința de a ne ascunde viața
ca o bucată de suflet congelat
nu mă ating de clipă încet îmi trece peste frunte
vuietul vieții nu mai aștept vindecarea aripii frânte
se poate zbura și cu o bucurie ucisă cu trupul împietrit

dreptul la tăcere

cine a spus că e ușor să scrii că nu te pierzi
printre metafore ori epitete ce îți străpung gândul
că nu ești uneori desfrunzit precum arborii în toamnă
trăiești și aici și dincolo un arlechin fără epoleți
lumina vine târziu doar o scânteie ce acoperă umbra
pașii nu se mai aud în imensul vid miroase a pustietate
a neputință și amar la fereastra din cer un demon îmi
strigă repetat numele mă ispitește în trup în lut necopt
nenăscutul din mine se naște ar mai fi putut aștepta
a crezut că placenta îl apără și de vijelile vieții
uneori mă întreb cum de sângele are gust de apă sfințită
și nu pot spune cu exactitate dacă dorm sau mă prefac

nu am fost învățat să trăiesc singur la școală
nu mi s-a predat singurătatea nici n-aș avea cum
să știu dacă acesta e sau nu ultimul drum
ascult trecerea ca un bulgăre de zăpadă vârtej
spre cruci spre morminte de atâtea ori iubirea
mi s-a scurs printre degete am fost aproape
dar prea departe mi-a fost clopotul cu fericire

golul mi-l acopăr cu haosul dintâi
le monde c'est laid
îmi scapără-n piept tristețea cea fără de leac
trag cortina ați fost spectatorii unei iluzii
unui dans în întuneric acum îmi rămâne
doar dreptul la tăcere

cenușile mele (duo poetic Oliver Klauss & Renate Muller)

nu viscoli amintirile
să nu le risipim când
vântul dezleagă frânghia
cu degete hapsâne
lacrima ochiului abia atins
nu o adânci în frig
lasă-mi somnul hotar
între întuneric și pace
zăpezi ca valurile albe
mi-au împodobit cerul
acum tac
între ele doar cuvintele
mai șoptesc mai respiră
îl rog pe dumnezeu
dacă mai vine
să nască omăt sub
mâna ce-ți adoarme
mereu lângă inimă

 

 

ecuația (i)luminării

 după toate întoarcerile 
 ploile tale triste 
 nu-mi mai vorbesc
 ți-am adunat crucile 
 din trup din verbe din silabe 
 adâncit în mari uit să mai zbor
 de parcă demonii cerului nu 
 mă mai cheamă încă îți port rănile
 și potirul cu lacrimi 
 zăpezile-mi apăsară munții priveliște 
 abia respirată plutire nedeslușită un târziu strecurat 
 sub focul învechit 
 
 poate nu-i în moarte durerea și 
 morții trăiesc încă undeva la capătul lumii 
 de unde uneori ne vizitează în vise
 cimitirele ca o imensă gară un peron trenul
 în care suflete se urcă la întâmplare
 din singurătate n-a evadat decât o pasăre
 care apoi s-a prăbușit cu capul sub aripă
 pe țărmul meu ancorele scrijelesc povești cu umbre
 sfârtecă apele în bolți să rodească peștii 
 trup de nor deasupra-mi în ochi nedeslușit
 un dumnezeu impovărat derivă asumată 
 îmi scutură pânzele cât un penaj rănit 
 
 

poemul meu cât o aripă de înger

în pumni chirciți am furat razele de lună
am început a scrie un poem despre nimic
întreabă-l și pe dumnezeu de data asta nu i-am
cerut harul scriam un vers două mă opream am
sorbit din aerul ce creștea deasupra-mi voi schița
o metamorfoză a iubirii mi-am zis dar cei care au
cunoscut iubirea numai sunt atunci poate un cântec
despre amurgul îngerilor zborul în care aveau să mă piardă
cu trup cu tot o dispariție testament

și-am întins umbrele peste țărână negura negrul
deodată ca inexistente fața pustiului cer neinventat
să te chem când ninge nu stăpânesc tăcerea mi se
plimbă liberă prin adâncul ființei nu uită de semnele
neschimbate ale timpului azi nu-mi pleca din priviri
lasă-mi păsările derivă în alb sub pleoapa focului
să mai cititm poemele cu aripi

switch

mi-am cumpărat costum de îngropăciune
pantofi noi negri de lac
sicriul îl țineam în pod
nu știi niciodată când va veni vremea
mă sfătui odată bunica
de acolo ni se trag toate relele mario
a spus supărat bunicul nu-ți faci bagajul
decât cu puțin înainte de plecare pe mama
o aștepta o trăsură cu toți ai ei tata a zărit
un tren pe ăștia mai tineri îi duce cu vreun avion
sau mașină scumpă

am uitat de invitații nu știu să fac
un mare tam tam eveniment public pe facebook
la care să-mi invit prietenii (virtuali și nu numai)
care mă bârfesc și uneori nu se încap de mine
și iartă-le doamne greșelile lor cum și noi
ne prefacem că iertăm că iubim sau suntem happy

așa îmbrăcat de moarte m-aș jucă încă o dată
de-a viața să mor nu îmi vine și pace
sau aș putea trimite pe stimabila în vacanță
la socri la mare să-și plimbe pruncii în parc
ar avea și ea nevoie de relax o cafea de pensie
dacă i-ar lua morții locul n-aș încerca
altceva decât o teatrală sinucidere ca
lovitură finală pentru destin

ar scrie atunci toate ziarele cu litere de-o șchioapă
uite o moarte ce prin moarte a ales să moară

hipnoză

 sunt ilustru necunoscut 
 îmi curg zilele în curcubeie 
 cu nuanțe gri 
 iubirea nu mi s-a asortat cu destinul 
 umbra-mi fuge sub pașii desfrunziți 
 mai lasă-mi soarele amiezii 
 cel de seară aleargă spre alte primăveri 
 mi-e dor de crengi înflorite 
 un alter infinit
 metamorfoză a identității
 
 suntem vânzător cumpărător 
 tăiem suflete-n bucăți 
 le xpunem în luxuriante galantare
 dar le vindem ieftin
 cât să ne putem cumpăra 
 umila bucată de fericire
 
 cum se trăiește
 nu  mai știu 
 nici dacă se poate atinge
 necuprinsul
 cu sclipirea ochiului înfricat
 
 nu doar cuvintele trec dincolo 
 ci și ecoul umbra
 apoi liniștea
 cântecul poetului
 ca un fagure înflorit
 hipnoza unui colind de lumină 
 

 

mondo cane

poate am plătit vieții un preț prea mare
cu fiecare lacrimă ce n-a apucat să se usuce
cu toate frământările și lupta crâncenă
pentru bucata amară de pâine și cămașa
ce am dezbrăcat-o prea ușor în fața omenirii
e o lume a celor puternici acolo să fii puternic
cei slăbi nu au loc să le săpam o groapă comună
ca un pântec străin în care n-au acces la scăldare
o dura mater corset purtată de la naștere
mondo cane ți se desfășoară-n priviri
îmi șoptea o voce pe când mă încălzeam
într-o carapace cu pereți subțiri a dirty world
câinii au fost dezlegați tot ce a fost scris se
împlinește apoi se întoarce în cerc deschis în nenumire
la ce bun să alerg când genunchii mi se tocesc
de pietre când împreunez palmele și rog un
cer plumburiu să mă cruțe să nu alunec în gol
povara e mult prea grea focul arde mocnit
un singur cuvânt îmi vine în minte nimeni
străpunge simțurile lupta cu sine nu e decât
o altă față a implacabilului destin un alt demon
îmi râde pe umărul stâng uneori mi-l confundă
cu o stâncă îmi alungă îngerii în strigăt răgușit
retragere din pământul neroditor o fiară
se zbate pentru a mai zgâria o dată cerul
vremea viermelui decupează din larvă
un ultim anotimp dezgropat de sub brațele iernii
mi-au intrat în tălpi spinii nu am călcâi ipohondru
nu există crucificare lăsată la întâmplare
cum nici zilele nu se sting în noapte ci
învie fără rugăciune poeme fără aripi
sigură-i doar moartea nașterea-i incertă
între ele podul se poate rupe oricând
nu privi în ochi adâncul sunt diamante false
atingerea îngheață sub mâini pironite
it's so dark în there but diamonds full of diamonds

sfârșit de vecernie /duo poetic Oliver Klauss &Renate Muller

să nu-mi pleci vreodată din rugăciuni să-mi rămâi în cuvinte
cum icoanele trăiesc dincolo de suflu
lasă loc palmelor să se împreuneze
și ascultă literele cum foșnesc
acolo în lumină e dumnezeu
ce n-a putut evada din propria singurătate

cu suflete îngenuncheate în tăcere
așteptăm să ardă și ultima cenușă
să nu-mi vorbești atunci despre moarte
am adunat cruci și drumul încă nu mi-e desăvârșit
de-ai știi câte pietre mi-au zdrobit pașii
câte clopote străine mi-au bătut în piept

nu ți-am auzit glasul vântul gemea în penumbră
mai lasă-mi călăuza ultima zăpada
în noaptea asta cu cer neînstelat
mă îmbrățișează crengi ca o mamă
deasupra noastră vor rodi norii
suflet pierdut la sfârșit de vecernie

vara nud dorm

razele lunii sărută carnea
stele intră în pori
fiecare aluncecare a vântului
prin păr amintirea primului orgasm
vara nud dorm
îmi lepăd armura
pășesc pe teritorii străine
cuceresc cu fiecare suflu
o altă și o altă bătaie a inimii
sunt film necenzurat
buzele trambulină pentru cuvinte cu dor
mierea străpunge palmele în căutarea
îmbrățișărilor de foc
vara nud dorm
prin mine trece centrul lumii
primul meridian
cine să fi eșuat în creație
recreez recompun
cum fiecare lucru tinde spre întreg
timpul spre infinit
sufletele spre iubire
mi-e corpul lutul
care nu se sfârșește niciodată

absint

absent sângerează pofta de mărire
amenință din umbră în lumina cărnii
ochii încătușați își caută libertatea de-a
mai privi în gol prelungești agonia
trupul arde cum un torent fierbinte
se revarsă se vărsa și iar se naște
din fulgere cuvinte asemeni mântuirii
nu pot să te ascund de vraja unui
soare topit pe asfalt când îmbrățișarea
mușcă din piele respirație rarefiată
recompune prima cădere între spini

te las să-ți croiești drum printre ziduri
asemeni amintirilor ce străpung uitarea
să treci prin mine cu izvoare cu tot
dincolo de bariere nevoia de-a coborî
într-un alt infern te-am lepădat din imensul
puzzle spart acum în mii de celule
alerg și alerg printre oameni ce au uitat să alerge
plec din mine cu viteza luminii un ultim
dans în câmpul cu floarea soarelui
mă așez apoi la marginea lumii
în mână am paharul cu absint

agonii în iarba verii

desculț în iarbă
prin anotimpul cu piept crud
ca de fecioară
călcâiele sărută roua rătăcită
pe mătasea pământului

renunț la trup
carnea o împart unor
câini fără stăpân
pâinea zilnică
ce n-au gustat-o niciodată

te strig
nume străin
frate cu iarba neam de soare
îmi răspune albastrul unei bolți vuind

cu norii de mână
și stele pe umăr
ating galaxii
urc ,iar urc în agonie

sunt râul
care-ți trece prin piele
mi-am făcut culcuș lângă suflet
așa pot fi veșnicie

oprești clipa
încă porți și acum
șiragul de lacrimi
ca pe o nouă poruncă a iubirii