poemul meu cât o aripă de înger

în pumni chirciți am furat razele de lună
am început a scrie un poem despre nimic
întreabă-l și pe dumnezeu de data asta nu i-am
cerut harul scriam un vers două mă opream am
sorbit din aerul ce creștea deasupra-mi voi schița
o metamorfoză a iubirii mi-am zis dar cei care au
cunoscut iubirea numai sunt atunci poate un cântec
despre amurgul îngerilor zborul în care aveau să mă piardă
cu trup cu tot o dispariție testament

și-am întins umbrele peste țărână negura negrul
deodată ca inexistente fața pustiului cer neinventat
să te chem când ninge nu stăpânesc tăcerea mi se
plimbă liberă prin adâncul ființei nu uită de semnele
neschimbate ale timpului azi nu-mi pleca din priviri
lasă-mi păsările derivă în alb sub pleoapa focului
să mai cititm poemele cu aripi