ploile tale triste
nu-mi mai vorbesc
ți-am adunat crucile
din trup din verbe din silabe
adâncit în mari uit să mai zbor
de parcă demonii cerului nu
mă mai cheamă încă îți port rănile
și potirul cu lacrimi
zăpezile-mi apăsară munții priveliște
abia respirată plutire nedeslușită un târziu strecurat
sub focul învechit
poate nu-i în moarte durerea și
morții trăiesc încă undeva la capătul lumii
de unde uneori ne vizitează în vise
cimitirele ca o imensă gară un peron trenul
în care suflete se urcă la întâmplare
din singurătate n-a evadat decât o pasăre
care apoi s-a prăbușit cu capul sub aripă
pe țărmul meu ancorele scrijelesc povești cu umbre
sfârtecă apele în bolți să rodească peștii
trup de nor deasupra-mi în ochi nedeslușit
un dumnezeu impovărat derivă asumată
îmi scutură pânzele cât un penaj rănit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu