nu când iubești cu adevărat nu renunți sună ca un clișeu dar probabil e singurul adevăr în care mai cred
așa ca un principiu ca un cuvânt din gura ta din care mai recunosc vocea și din sânii tăi verdele bluzei de mătase
un je ne sais quoi felul ăsta de a rămâne în tine însăți când mie nu-mi rămân decât săbiile cu care să-mi despic un drum
în jocul de-a nimicul cer drept de-a ucide a nins peste locul unde ne ingropam tristețile duminica vezi e despre
oameni vremuri funii rupe ceva din tumultul lumii și din mine nu mai trec păsări peste cireșii înfloriți sfâșii un nu știu de unde venit întuneric cum carnea unui prunc proaspăt avortat au strigat că acolo e altă viață cei proaspăt ieșiți din morminte
Photo by:durkheim_deviantart.com
aveai dreptate e greu să recunoști visul cu sicriul albastru și o sabie înfiptă în craniu
mă iubești în pula mea atunci bucură-te odată cu mine bucură-te că mor și ajută-mă oferă-mi
un început ca o poveste de iarnă copaci înghețați și zăpada plină de șiroaie de sânge mă învăluie
doar știi cât de departe sunt eu de curgerea așa zis firească a vieții nu se schimbă cu nimic căci n-are
nimeni unde -a mă găsi ce este al meu acest țăruș înfipt în mine care e pe placul tuturor aici pământul e
rodnic numai bun pentru o înmormântare nu e voia mea doar a cuiva mai mare ca mine ce a pătruns inima
cum o mlaștină târâți pe coate să fie asta înviere să mă iubească toți doar tu nu ești în stare
nu i-am văzut niciodată
doar le-am auzit glasul și furia
îi simțeam ca pe un cuvânt neterminat
și tot vin unii și alțîi pleacă dar în acest du-te -vino
mereu cineva rămâne în adăpost
mă așteaptă să cobor
să cobor încă puțîn
până în moarte poate
să îi surprind posibil cu un strigăt
să fiu un altul atât de schimbat
încât să par altcineva
poate un tip sigur pe sine
lucid
cu prea multă poftă de viață
care a cunoscut prea mulți tipi
sau prea multe țipe
de care-i fusese scârbă
sau de care chiar a fost entuziasmat
pentru că tocmai față de sine
să aibă o pozițe atât de critică
și să se despartă
simt suferința lumii cum se aseamănă cu toate păsările
care pleacă spre țări calde la radio se aude un marș funebru nu știu
de ce mă gândesc la sinucidere în creier o voce îmi spune că sfârșitul va veni
nu știu când și cum dar va veni vă previn de pe acum mi-a spus-o dumnezeu
la rugăciunea de seară sau cine o fi fost în flacăra lumânării cu ură cu blestem
e 2:00 poate într-o zi voi scrie poemul ăla sincer despre mine poate voi primi curaj
să mă dezbrac să înceapă orgia dar e suficient o bucată un puzzle enigmă cred că mi-e
frică de mine mulțimea asta de ochi și de brațe de guri o furie mută o viață ce a uitat
să-mi mai zâmbească cer despicat unde te-ai întâlnit întâia oară cu moartea -rutină calmă
șansă mea de a rezista cu mine kamikaze fără happy end
e întuneric și pe lumea cealaltă aproape cred asta când îți caut umbra neprihănită
uitată în casa mea cu ușile deschise
n-am să cer mult până voi reînvăța să iubesc
atâtea lucruri irevocabile pe care încetul cu încetul
nu mi le voi mai aminti pantofii lăsăți lângă șifonier
nu sunt chiar o greșeală de stil poate doar fericirea aia țesută în aer
îmi dereglează câteodată simțurile aș vrea să le cedez nu pot motive tehnice
poezia îți spuneam e ca viața înveți mersul pe sârmă pe cioburi cărbuni
te doare un copil flămând iar mă joc prin băltoace în mierea cerului visez cum trec păsări
pentru voi e un simplu poem pentru mine e restituirea
unor respirații
ca și cum aș datora lumii altceva decât
firimituri de tristețe
să se fi întâmplat o minune
ca dragostea
o licărire pierdută puțîn câte puțin dar
știu că orbii nu mă pot vedea
așa că mă pot juca din nou de-a viața
uite se crapă de ziuă oamenii își pun măștile
se ridică încet cortina gurile încinse de atâtea râsete
se vor reîntâlni la cafeaua de dimineață
numai dumnezeu spectator la amara lor rostogolire
cum pot avea din mine mai mult
mă întreb și în amintire port o bună parte
din război
photo by: kashimana_deviantart
poate e vremea să ies din cerc în orele abia luminate când rostogolesc cerul
ca pe un bulgare o frumusețe ce te sfâșie de viu și te seacă fereastră fără stele
pe care o tot visez și-mi țin răsuflarea aici în mine e un oraș de fier odată am adormit
cu spinarea sprijinită de gratii nu eram decât o pulbere ce acoperea totul am căzut
printr-o gaură în altă lume niciodată nu am să mai trec strada cu cireșii în brațe cea mai rapidă
cale de a părăsi lumea alte gânduri se derulau în minte universuri gravate pe pleoape un mormânt al meu
vor veni dimineți trebuie doar să doresc și să cred
Photo:MrNorseMan_deviantart.com
în diminețile acelea când se crapă de ziuă târziu dumnezeu a venit
să locuiască printre oameni era doar un copil ce abia începea să înțeleagă
durerile altora mirosea a iarna care se apropie o întâlnire cu moartea
din care toți au învățat miracolul supravieturii desfăcut și reasamblat
smulși cu brutalitate din tihna somnului din noaptea care a învăluit totul
chiar și pentru asta au avut credință când el i-a privit cu lacrimi ce ardeau
înapoia ochilor nu suntem lucruri furate de lumină suntem veșnicie și
frica nu mai există trecutul își deschide ușile fragile trecutul își închide
ușile fragile dumnezeu e o pasăre i-au deschis larg fereastra în albul de afară
viață se scurge ca o muzică prea tristă pentru urechile omenești suntem greșeli neforțate
în întunericul de peste zi o furtună cu zgomotele făcute de inimi care se rup în două
Fotografie:Kosivara_deviantart.com
nu știu să mă leapăd de sentimente fiindcă atât de mult am iubit lumina
că aproape am crezut-o m-am cufundat atât de orb în pielea ei ca într-o femeie
a știut să mă atragă cu zâmbetul cu pleoapele apoi raze i-au curs din păr
o terapie cu îngeri știi cine ne-a zărit odată plimbându-ne prin oraș a spus
că avem viitor de aur dar noi suntem doar niște comuni oameni obișnuiți
chiar dacă uneori ne izbesc ochii lucruri pe care nu le putem cuprinde
să nu mai fim să dansăm goi pe sub cerul mai aproape de moarte
nu suntem cei care trecem nu suntem cei care scriem iubirea în oglindă
mi-e frică să locuiesc în mine de unul singur în tăcerea tuturor acelor dureri
nu ne-am văzut niciodată rugându-ne pentru oameni ori vremuri nu există frică
umbrele noastre să nu-și mai vorbească dacă acolo nu a fost tristețea va veni
Photo :Kozivara_deviantart.com
aici este casa mea n-am să învăț vreodată să-mi uit morții
cum noaptea nu uită să strângă în brațe brațe rătăcite nici
pământul să mă acopere cu alte pământuri dar știi că nu pot trece
dintr-o lume în altă fără tine doar mâna ta să o țin până trec podul
cât o scânteie val cântatul cocoșilor sub privirile furioase ale oamenilor
care cică se iubesc care au parte unii de alții mai mult plimbându-se prin porturi
orbi fără să le fie mai cald sau mai frig pe dinăuntru locul de unde se nasc quasarii
e duminică și a nins izabela se făcea că murim în visele mele deodată sau pe rând
ne întâlnim într-un loc cu multă liniște în acest poem ce ți l-am scris pe piele
Photo :insomniaworks_deviantart.com
visez o lume în alb-negru ca o rămășiță de comunism
când dragostea oamenilor era umbră peste dealuri
statul la cozi infernale apă caldă mult prea rece și
cum te căutam carne în carne aproape crezând într-un
dumnezeu nesupus și atunci tresar fără ca ceva irevocabil
să se fi întâmplat caut un pistol cu gloanțe infinite nu cer mult
mă face fericit și fericirea este o urcare spre neant așteptare
fără răgaz fără speranță voi reîncepe să iubesc să cred în alte vieți
în morțile de ceară am nevoie de această ușă pe care mi-o deschideai
ți-aș împrumuta inima în noaptea asta îmi ține de urât cât o bătaie de aripi
poate nu mai pierd cerul așa cum îl știu copilărie văduvită de arbori albaștri
Fotografie lovemetallullyby-deviantart
