mereu venea acasă îngândurat
de parcă i-ar fi căzut pe umeri toți norii
uneori pe lângă pâinea de toate zilele
aducea în sacoșă două portocale
poate așa va compensa lipsa
unei îmbrățișări
priveam fereastra și alți copii
se jucau cu părinții de-a fericirea
pregătiți pentru viață
atunci numai soarele îmi usca
obrajii cu lacrimi
mâinile lui nu au fost niciodată
și ale mele
în umbra acelei clipe doar sângele comun
rămânea treaz
aruncat în nepăsări
am învățat că muntele de gheață
nu se va topi
atâta timp cât în el mai bate
o inimă rece
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu