Despre diavolii ce nu ne mai lasă a respira iluzii (Început de discurs sincer despre autoexorcizare)

Mi-a rămas o coajă de lumină între dinți.O strâng puternic,o țin în mine ca pe un prunc căruia încă nu i-a venit vremea să se nască.Nu l-aș putea elibera în tenebre până ce nu curăț de răutate și invidie universul,până ce nu l-s vaccina împotriva cuvintelor cu plumb. Nocive sunt visurile ce curg din albastru înspre gri .La fel sunt și mâinile care în loc să mângâie lovesc nevinovatele iluzii.
Înghit cu repezeală știrile de la ora 19+1 felie de pâine și puțină dulceață. E tot ce îmi pot permite la cină.Să închid fereastra.Iarăși vântul s-a autoinvitat la o cană cu lapte. N-am! Din răzbunare poate ,îmi aruncă frunze împietrite în plin obraz ,fluturii cu aripi de crustă ai toamnei prea devreme ,prea nechemată. Închid fereastra . Astăzi nu mai ascult muzica cerului ...Astăzi împletesc din lacrimi o salbă a salvării.În mine locuiesc o armată de diavoli . Nu îmi mai recunosc palmele.Mi se încleștează prin fulgere ca un magnet sub pleoape de metal. Când simt că adorm,din piept îmi urlă un tigru.

 (fotografie bogac deviantart.com)