când în mine zac pofte încă umane dorințe încă nescrise de vreun poet ori săruturi cu buze pătrunse în primăvară unde ai strigat din toți plămânii iubitule ne mor cireșii
nu iadul nu e aici împărțim doar o moarte comună în fiecare lumină respirată cerul străpuns de o lance martor înserării
un cearceaf pătat cu
incertitudini același amor asfixiat ca un copac desfrunzit de sevă ia acest cuțit desprinde din tendoane urmele pământului când suspină ultima strigare înspre infinit parfumul toamnei încă impregnat sub aripi până la rădăcina cărnii ne pierdem prin sângele întunericului colții mușcă pofta unui război între noapte și zi de cealaltă parte a cetății
( foto deviantart.com)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu