singurătăți asumate

durerile sunt mame vitrege își îmbrăca inimile împietrite
în rochii de dantelă cu voci îmbietoare te cheamă
le deschizi poarta la prima vedere dragostea și ura par
prietene de-o viață ca apoi să se desprindă una de
cealaltă
cum apele se desprind din nori singurătăți asumate nu stăpânesc
măsura pumnalului doar îmi aleg pasul niciodată auzit în interioare
tăcute mi se strâng drumuri somnu-i peste adâncimi rege aștept
lumina trup mă închin târziu și sângele s-a învechit același cerc
interior în care rup cuvintele din carne mă gândesc că nici dumnezeu
n-a evadat cu adevărat din întuneric aici sunt neștiut nevăzut nevindecat
iubirea nu mi se asortează cu destinul aici acolo bântui printre lacrimile
crescute în ochi nu mai pot fi lucid universul îmi fuge de sub picioarele scrum

idoli râncezi

în ultimul timp vizitez din ce în ce mai des muribunzii
m-am obișnuit cu mirosul înțepător din spitale
cu perfuze ace seringi cu mâini acoperite de
mănuși cauciucate sângele cum se varsă-n oceanele
roșii fantome în halate albe șoptesc chemări nelumești
m-am visat portocală se confesează maria unui psihiatru
degete murdare îmi rupeau coaja mă dezbrăcau viol
guri hulpave mă strângeau între dinți ajungeam în
stomacuri calde unde mă întâlneam cu berea
vinul croissantul de la micul dejun
în ultimul timp mă visez cimitir și
idoli râncezi se descompun în mine

ziua-n care moartea a murit

au așteptat să treacă ploile apoi au așezat-o pe cununi
i-au făcut slujbă cu sobor de preoți au închis sicriul și
atât ți-a fost n-a plâns-o nimeni dimpotrivă bolnavii
azi se urniră din paturi lepădați de perfuzii ori alte
doctorii le zâmbeau inimle-n anotimpuri mult așteptate
pumnul le-a fost declestat ca lava plecată după pradă
dacă-mi vii să mă naști cu ochi de vultur minunea s-o
pândesc mirajul unei căutări jurnalul copacului despletit
se destăinuie adevărul străfin până atunci ars precum cea
din urmă cenușă pe limba-mi împietrită să piară un
cuvânt cu toate ecourile știu viața sângerează cu sleitele-i puteri
ce vor ei acum când ceasul deșteptării se apropie când nu mai e
nimeni să-i adoarmă la loc veșnicia întreagă străpunge
carnea cu gust de victorie în suflet de strigoi

despre cultivarea suferinței

"viața este arzătoare ,râncedă,amarnică
stricată
miroase a mortăciune" -Bohumil Hrabal
 

în mine se topește plumbul cu glas asurzitor perfid
fiecare cuvânt îl descompun în atomi pare un cântec despre
moarte cântecul brațelor ce leagănă pruncul nenăscut să
nu mă găsească toamna șarpe despletit din propria piele
tot mai străină privirea-mi învelesc cu negru intens când
plec fac semne de veghe pe scoarța unui copac obosit
aș mai crede o data în minuni dar cerul pe ascuns îmi
fotografiază ridurile nori cenușii se adapă din plânsu-mi
ploaia dirijează dezordinea vântul aplecat peste rădăcini
între miracol și banala întâmplare uriașul tiran e gata
să îngâne noul ropot de aplauze mereu rămâne o dâră
ca după prelevarea sângelui înțepătura surdă se pierde
până la neauz mi-e sete dar apele nu vorbesc cu memoria
distorsionată port focul lângă ancore din pricina
zeilor epave amintesc de primele furtuni visele cu palme reci
toate mamele mă vor chema asemenea lupilor fiu rătăcit
această cruce nu am purtat-o n-am fost ars pe acest rug
oare viața strigă prin mine ori eu strig viața cu dinții
mușc lacom din toate poverile carnea devine metaforă
a puterii la poalele tihnitului delir durerea se mistuie

antipatrie

amintirile sunt fluturi intoxicați în culoarea fumului
recunosc că mult prea adânc m-a tranșat toporul
și de abia am reușit a silabisi din cântecul de
leagăn despre mâinile mamei acel tărâm minunat
cu nori alergând precum țâncii la poalele bunicii
cu scântei amețitoare sărutări ce-și lasă urmele pe frunte
prin aburii minții un război stă gata să erupă
în grabă mă îmbrac militărește și strig servesc patria
focul mă găsește în beznă acum mănânc pășesc dorm
în ritm de tanc de tun de mitralieră somnul
mi-e un labirint se năruie ziduri sunt paznic la cușcă
unde șerpii își sug reciproc veninul nu-i pot alina
nu-mi pot alina urmele gloanțelor din așteptarea încordată
stau cu mâinile întinse ca un cerșetor scufundat în
neputință visul îmi culege picături din piatră lichidă
va fi iarnă iar ne îngroapă sub ploi în morminte comune

poem despre iubire ca întâiul cuvânt nerostit

ai fost cea mai lipsită de orice obscenitate femeie
pe care vreodată am cunoscut
act la fel de absurd ca viață mea
scrijeleai cuvinte scăldate în mir pe scoarța unui timp
atât de fragil atât de inocent inocentă
mi te înfășurai într-o clepsidră nisipul ți se
așeza pe unghii când toate umbrele din lume
rămâneau nude fotografii ale unor trăiri
regăsite dintr-o existență anterioară
pe aici odată inimi pășeau contra vântului
o voce caldă încredințată iubirii
dincolo de sânge aud cum bate un clopot
și mă întreb de crucea-i mai însingurata ori eu
nu-mi pot aminti gustul lacrimilor din primul
plâns de copil și nici primele atingeri
carnea o barieră graniță peste întâiul cuvânt nerostit

când ploi cad peste muntele gutâi

norii nu se sfârșesc niciodată ei nu au istorie început ori final
au mereu ape de băut își scriu poveștile în cărțile cerului alții
mai cu talent pictează pânza înaltului cu acuarele când îi
străpunge vreun fulger își cântă durerile auzite doar de creator
văd cum ploile cad peste muntele mamă primii pași ai toamnei
îi aduni ca și cum la piept ai strânge toți pruncii rătăciți ai lumii
de toate se găsesc aici afinele mă îmbată mă scaldă într-un
cald parfum al îngerilor numai un vârf de munte poate fi cu adevărat
fericit niciodată singur când roua-i mângâie tălpile și aripi
obosite i se așează pe frunte gata să primească sărutul soarelui
de la o vreme ai crede că aici s-a născut pacea dintr-o
îmbrățișare a vântului cu izvorul neastâmpărul primelor raze smulse
dintr-un curcubeu ce leagă timp de univers
comoara mea-i doar o inimă și atât văzduh ce mi se stinge în ochi

akrasia

cu veșmânt de pâclă se lasă noaptea în cetate
ne-am ascuns în pumn străin unde vom putea înțelege
rolul căutării zilele nu se termină duminica ziua zeului
am învățat că îi poți da orișice nume că unui nou venit
că-l poți naște sau te poate naște de mii de ori
fiecare cu scopul lui dar întâi trebuie să iubești
atunci nu-ți va fi teamă de tăietorii de vise
de lună și soare ce se ucid reciproc
e un spectacol ce nu reflectă decât o parte a luminii
în cod nedeslușit acolo începe și schimbarea și fuga
iar rugăciunile iau formă de cordon ombilical
fericirea-i ca și cum ai citi linii albe între rânduri
sau ai învăța pe de rost replici deja puerile
nimeni nu a plâns din mine vreodată nici timpul
se ține pe picioare drept cu mâinile lucide
pruncii sunt fericiți când adorm eu insomniac
mai mușc o felie de viață încă netrăită
iarăși oase au să plutească mult prea aproape de pământ
un delir cu umbre cum n-am să mai ating niciodată

mă trezesc lucid cu tâmplele împietrite

fiat lux și dintr-o respirație singurătatea a devenit plină
paharul gol s-a umplut cu nopți albe zile negre
ți-am învățat amintirile acum din când în când îți
culeg câte un vis despre ape tulburi și primul strigăt
minutele sunt clape de pian iar viața requiem
câte bătăi de inimă te țin legat de univers când
toți martorii au fugit obosiți la culcare
înfloresc morminte sufletele sunt calde trăiești sau te prefaci
oricum știu îmi iubești întunericul ca pe o apă
ți se revarsă din sublim în lucid și tot nu te cunosc îndeajuns
îmi ții pieptul legat cu funii să nu se destrame-n fire
de nisip moartea mai numără un suflet
pe neumblate e frig crește în mine o creangă de cireș amar

nu ucideți pruncii

la psihiatrie diminețile seamănă între ele ca două picături de votcă
ori două fumuri trase din aceeași țigară uneori se
deosebesc puțin nu mai mult ca i de î sau a de ă
ne servesc cu pâine și dulceaţă nelipsita cană de ceai
amar de parcă și-ar fi vărsat acolo toate frustrările teama
indiferența nu ucideți pruncii a strigat deodată maria
și de atunci nu a mai auzit-o nimeni vorbind poate
doar lui dumnezeu i-a mai șoptit povestea cu aripi retezate
mi-e teamă de liniștea asta ce aruncă în abis orice
umilă încercare de a păși drept fă-mi loc visele se spulberă iute
din când în când se ating stau de veghe palmele impregnate în tristețe
dau de veste chipurilor străine că mă ascund de moarte în mijlocul
florii de cireș am plecat din mine evadez exit într-un câmp unde durerea
nu strigă cu gură de lup viața-i puzzle imens cu piese din sticlă fragilă
când se sparge săgeți murmurând mă străpung în piept

viața nu bate de două ori la ușă

de altfel nici moartea și nici nu se oprește în prag
dă buzna ca un musafir nepoftit parcă dorind să-ți
răpească una câte una secundele nu o vezi e suflu
stingher răspândit în celule apoi alunecare poate nici nu
reușești a închide ochii până când o funie invizibilă
te adulmecă te înghite
viața nu bate de două ori la ușă
nici nu te așteaptă cum face un taxi dacă ai
pierdut cumva tramvaiul nu o poți cumpăra
îi ține doar companie trupului poem
neterminat un cântec cu suspin pe final
nu o poți defini dar știi exact ce nu e
jobul imperfect lungul drum spre casă
colivia de beton vecina căreia mereu îi vin
chipurile prietenii la o bere amorul întârziat
din tura de noapte pași mărunți nesiguri spre
același cerc vicios
te întrebi cum când sau dacă ceilalți
au găsit lumina
e doar gând fierbinte în neputința de a fi
întunericul pentru toți cade la fel

decriptarea iubirii-poem de adormit îndrăgostiții

mi-era sufletul ca o pădure desfrunzită-n toamnă
unde umbrele-și făceau de cap jucându-se libere
nu știu acum de ce simt sângele cum roieşte
din încheieturi când mă nasc în lume și din mine
o lume se naște nici dacă vreodată am să învăț
a purta urmele de zbor în
al unei memorii întârziate album învechit
nu mai știu zilele nici nopțile nu le mai cunosc
îți scriu ca și cum iar ne-am întâlni departe de
lume să mă întorc aș fi melc fără casă
să rămân icoană fără chip laș în biserica
ochilor tăi flămânzi de isteria prăzii
cuvintele lasă urme adânci pâlcuri cum norii
se scutură de amintiri pe cerul abia pipăit al verii
buzele-ți tac într-un târziu râncezit dar
ochii nevăzuți de oglindă-mi lăcrimează
stau de priveghi la mormântul unui foc și
mă întreb dacă nu cumva e focul tău ori
parte din sămânța nerodită din când în când
cineva îmi aduce apă un suflet neștiut a stins cărbunii
laș

zu den drei Rosen

oprește aici birjare vezi caii sunt flămânzi și
noaptea va cădea cum un vultur cu aripi tăiate
mi-e gândul la poetul fără de casă fericit însă
în casa poeziei sale când seara adoarme pe
un pat sărac m-au obosit clipele dorințele-mi sunt
reduse poate doar o scânteie de liniște mi-ar face bine acum
fericit nu caut brațe să mă strângă nici să-mi
șoptească în taină câte cruci port pe linia destinului
lumina-mi rămâne cel mai fidel înger dar acum îmi
tremură pleoapele mă adâncesc în oceane de întrebări
și nu mai aștept răspunsuri încă o zi pusă-n lanțul
acesta greu încă un fluture prins se zbate cineva
mă strigă pe un nume străin îl aud cum clocotește în mine
un val rămas în urmă poate e foc nu știu
nu-l pot atinge nu-l pot pipăi e umbra mă bântuie
de parcă m-aș fi născut cu gheață la tâmple
să scriu un poem cu răni ce suspină ori despre ceruri
vor fi doar pagini necitite așa că oprește birjare la cei
trei trandafiri în noaptea asta aici ne vom săpa mormântul

geneză

la început silabele au evadat din peșteri
au făcut un salt mare cât soarele și
s-au unit cu cerul atunci s-a născut
primul cuvânt ca mână a lui dumnezeu
se spune despre poezie că dacă n-ar fi existat
pământul astăzi ar fi stat în întuneric
poezie= lumină vă salut cuvinte vă
acopăr cu suflul meu dacă n-ar fi fost inventată
metafora inima ar fi tânjit după ea
cum gurile flămânde tânjesc firimituri iar
vântul așteaptă să atingă munții
atunci am văzut că păsările pot
zbura în toate sensurile o pădure de
săgeți sub ochiul magic al destinului învins