despre cultivarea suferinței

"viața este arzătoare ,râncedă,amarnică
stricată
miroase a mortăciune" -Bohumil Hrabal
 

în mine se topește plumbul cu glas asurzitor perfid
fiecare cuvânt îl descompun în atomi pare un cântec despre
moarte cântecul brațelor ce leagănă pruncul nenăscut să
nu mă găsească toamna șarpe despletit din propria piele
tot mai străină privirea-mi învelesc cu negru intens când
plec fac semne de veghe pe scoarța unui copac obosit
aș mai crede o data în minuni dar cerul pe ascuns îmi
fotografiază ridurile nori cenușii se adapă din plânsu-mi
ploaia dirijează dezordinea vântul aplecat peste rădăcini
între miracol și banala întâmplare uriașul tiran e gata
să îngâne noul ropot de aplauze mereu rămâne o dâră
ca după prelevarea sângelui înțepătura surdă se pierde
până la neauz mi-e sete dar apele nu vorbesc cu memoria
distorsionată port focul lângă ancore din pricina
zeilor epave amintesc de primele furtuni visele cu palme reci
toate mamele mă vor chema asemenea lupilor fiu rătăcit
această cruce nu am purtat-o n-am fost ars pe acest rug
oare viața strigă prin mine ori eu strig viața cu dinții
mușc lacom din toate poverile carnea devine metaforă
a puterii la poalele tihnitului delir durerea se mistuie