Scurtă deșteptare

Mantaua întunericului se lasă peste oraș, o târăște o lună cu brațe oțelite
Ascunde o taină numai de înalt știută ,și-ar dori să mângâie rănile pământului
Sau noroiul din suflete, trupuri, polarizând între resemnare și speranță
Am putea spune că undeva se află o peșteră uriașă în care-au fost închise
legi. Nu le cunoaștem și spunem că viața se naște din întâmplare
Că iubirea-i spirit neesențial , apoi devine o necesitate obiectivă
Ochii ațintiți în beznă așteaptă un dans al umbrei
Veșnic proces de întoarcere către liniște, o liniște adâncă și încordată , în care ai putea asculta cum curg ,ritmic și monoton lacrimi
De aici pornesc , timpul e cel care le limpezește pe toate , doar o vorbă
De parcă durerile, amintirile ,poveștile ar fi rufe agățate pe sârmă la uscat și ne-am putea așa ușor lepăda de ele, ca de un blestem
Stai pe loc și gândurile te prind fără să vrei.Un fel de socoteală. Cu ce te-ai ales în această trecere...La urma urmei ai sau nu nevoie de o cheie să deschizi cugetul...O scurtă deșteptare , apoi și bufnițele tac.

Recită-mi în spargă una poema blâmă

Multma șogâlnă gulgălea alcâmbe
Să țipogăiască hazminul fără glur
Bubilcuț agamfe un coscălean bugâlme
Și se jumbimează frâga peste șnur

-Te jambel o falmă , ești ca septilma humple
Agârligheană jeblă , o mumiță cărpean
Șembla neumbla lâmna agare mape mulpme
Ei, o bulme hantiforă surgum săpi avean

 Recită-mi în spargă una poema blâmă
Spuneai hatahâlmă întinsă pe-o câlmea
Gocâlg hamirul zimță la criceaua frâmă
Damte caran bulme, hai s-o parlean așa

roșu răgușit

în potop de lumină
ziua se scurge murind
pleoapele-i rămân puțin treze
apoi sfâșiate cu dinți nemiloși
ai balaurului ce aduce ploaia

aprinzi chibritul și ți-ai dori
ca pe celălalt mal
să găsești barca-murmur
fulg plutind peste roșul răgușit
al apusului din ce în ce mai veșted

XXL

Poezia- act de zidire al cuvintelor în praful uitării
Pensula celui ce nu știe a picta
Trecerea ecoului din neant în iubire
Niciodată prăbușire, continuă înălțare
Temniță cu uși deschise
Încălzește inima și sângele
Pendulare între a părăsi- a cuprinde
Puzzle infinit, silabe rugăciune

Nimic străin nu mi-a străpuns pieptul
Chipurile pe care le evoc adeseori
Mi-au promis de pe-atunci
Libertatea nesupunerii

Și-avem nevoie de poeți
De cărțile cu plăsmuiri secrete
Ca de-un drum fără întoarcere
La sfârșitul verii

O flacără arde-n fiecare vers
Recompune materia
Palmele cu răni deschise au atins
Antinomia desăvârșirii

zvâcnire în sânge tremur de pământ

a fost un drum lung te poți odihni acum călătorule
fiecare pas îți va fi răsplătit cu câte o înghițitură de apă lină
a trebuit să lupți pentru a putea înainta prin aerul densificat
cu biciul razelor clocotitoare cu vântul lance vârf tăios
odată noaptea și întunericul ți-au fost singurii stăpâni
până ce zilele toride și obositoare și-au arătat ochii
iar pleoapele plumburii s-au trezit din somnul cu miros de lucernă cosită
apropie-te călătorule zgomotele vorbelor-cuțit nu te mai pot ajunge
supranumele iubire l-ai recâștigat hai să-ți arăt pomii cu frunze argintii
din care te poți adăpa nu avem caleașcă oricum drumul până la râu
poate fi parcurs doar în picioarele goale într-o liniște neîntreruptă
cu sufletul golit colivie deschisă joc pentru a ne umple timpul
ca o zvâcnire de sânge tremur de pământ
aici vei sta în iarbă cu fața către soare cu tălpile arzânde zborul lin
de aripi larg întinse visezi veranda cu flori din curtea copilăriei
stropi de rouă în culorile vieții retrăiești aproape o poveste

Pitagoreică

Nu am înțeles niciodată matematica și nu mi-am explicat
Cum de tinderea la infinit nu duce înspre moarte
Sau cifrele nu se simt sugrumate sub paranteze, radicali
Știi cât e de greu să creezi raiul perfect, cerc cu brațe neobosite
Ori idealul pătrat simbol al staticului ce dă naștere unui ritm
Tratment cu iubire contra ignoranță , pozitivă stare
De supunere a lumii inferioare -nu aici trăiești cu adevărat
Ci doar lași vremelnice amprente în pământul mamă
Forme stabilizatoare, solid, durabil, existență materială
Anotimpuri și instincte primare, departe de cosmos
Dualitate, văzut-nevăzut , a fi, a fi fost, esență și vid

Decorul sihastriei

Nu s-a schimbat mai nimic, oamenii imi numesc in continuare existenta povara
Cutuma aplicabila in lipsa vreunei legi de organizare a interiorului
Trec prin mine fara a tine cont de oprelisti si nu ma anunta cand sa le trag bariera
Pe apele mele plutesc in corabia cu panze rancezite , copie aproape perfecta
A unei fantome ce colinda intre ieri si azi , intre mine si cel ce odata
Iti pazea roiul de fluturi dintr-un catun cu case razlete, loc de odihna si liniste
Unde toamna-si varsa gutuile sub sanii necopti de fecioare

Gura de oxigen, intoarcere in placenta
Unde asculti muzica inimilor, simfonie sacra
Rostogolesti apoi tacerile prin palme, bulgare infinit
Ca si cum inca nu te-au atins spinii
Pesemne ca si memoria batranilor isi are filtrul ei
Arunca in vidul nemarginit balastul
N-ai facut altceva decat sa surpi un munte
Ganduri pietre, amintiri pietre, desprinderi din varf
Unde pareau de-a pururi inradacinate
Si greu se lasau ghicite, inecate prin ceruri
Brusc s-a produs dezagregarea, fum in absolut
Piscul a luat-o la vale, tunet zgomotos
Avalansa te-a gasit cu sufletul atarnat in  carlige
Eruptie de intrebari si raspunsuri
Lungi monologuri in fereastra mea spre stele
Nu poti rezolva ecuatia trairii
Cand prin tine trec abateri necunoscute

Șotron în ploaie

Orbit de prea mult albastru orașul își îngână norii
Aruncă raze de aur peste pomi ,clădiri și oameni
Aerul -ochi cu retina obosită stă cocoțat pe garduri
Șoaptele îngerilor lovesc trecătorii cu amintiri
Învolburați și îndrăgostiți că pe vremea tinereții
O zi de vară în care soarele danseaza în cascada de zâmbete
Printre clădiri prăfuite unde poeți romantici se ascund
Se visează încă nebuni și tineri ,nu le-a obosit condeiul
Nu e iluzie, fir de apă ce-și varsă și revarsă umbra în pietre
Sub punțile fragile ,clocotind a nesfârșit
Vacanța se apropie , acea culoare a buzelor în așteptarea
Unui sărut de curcubeu , o săritură de coardă ,un șotron în ploaie

Tanatosferă

Dezlănțuită moartea se lipește de trupuri bolnave , flămândă-și ascute colții
N-ai voie să aluneci, să te împiedici, nu te poți strecura pe lângă
Ca și cum te-ai feri de drobul de sare
Te trezești apoi în lanul de porumb unde te-au aruncat, știulete nefolositor
Cerul- tavan clătinând ca pânza de păianjen , aripi sub clopotul de sticlă
Nu mai folosesc zborului, ci adâncirii între prag și neant
Îți zâmbește o muscă în zumzetu-i dantelat după o veche perdea brodată
Îți repeți cu ultimele puteri că nu ești prizonier, că oricând te poți elibera
De oricare dintre demonii care-ți sugrumă îngeri , alungă-i cu prima piatră

În dimineața aceea cenușie mi-au vorbit mâini crucificate, în căutarea strămoșilor
Își alungeau parcă degetele să mai poată prinde picăturile de viață
O ploaie ce inundă purgatoriul e
Dans în hora albă cu fluturii pe frunte

19

Viața începe dincolo , departe de umbre, chip nevăzut în oglindă
Îmi ajunge o singură clipire , restul oricum sunt sortite pieirii
Mai bine să te las a crede că destinu-i fus întors în care s-a înțepat o zână
Nu, hotărât nu! Trecerea nu-i un basm cu final în coadă de pește
Din care personajele respiră îndărătnic printre norii de fum
Aproape uitate rafturile vreunei biblioteci prăfuite
Minunea s-a întâmplat , în mâini de copil zmeul zboară pânp în capul muntelui
Păpușa prinde stele cu vârful degetelor , în ochi îi zburdă șotronul

Nu-mi aduc aminte de clipa când m-am despărțit de fericire
Ca și cum aș fi trăit într-o morgă și cadavrele reci
S-ar fi hrănit din mine pentru mai multă răceală
Din cauza acestei neliniști nu am putut gusta bucuria
Nu se întâmplase nimic , dar frica nu ceda , era virus pătruns în cel mai
adânc strat al pielii
Ce-ți pasă că nu mai am copleșitoarea energie care odată
Îmi punea iubirea-n mișcare ca o plenitudine
Odihna planetei cădea atunci pe umeri străini
Din decorul alb cu privirea mută

Un ultim Chatarsis

''Cine mai dorește poezii, cine mai dorește, sacul magic se golește''

Sunt stăpânit de o presimțire , înnourare ce apasă grăbită pe inimă
Sau poate-i doar dezamăgirea vârstei mature când
Rara putere de a iubi crește în intensitate precum o flacără
Fie bărbat ori femeie, oglindită-n ochii ce deja-i presimt starea
Un instinct sigur ca o clipă lucidă a luptei
Măcar de-am ști ce ascunde tainicul gând
Construit și înălțat după gustul și imaginația sufletului
Bucuriile vin și se duc , numai tristețea se zbate să învingă
Regina părăsită a tablei de șah

Poezia eliberează din prinzonieratul uniformitații
Când poți trece dincolo de voalul înnegrit
Nu fără gingășie sau sfială , dar cu capul sus
Să te scufunzi din nou în prăpastii sufletești
Ce dau senzația de gol , ca și cum te-ar ucide
O armată invizibilă cu mâinile goale

Plecam pe-atunci în zbor vioi spre Cireșaria

Basme noi nu mai găsești, li s-a pierdut sămânța
Dar asta veți afla de abia când creșteți mari și nu veți mai zăbovi
Prin castele nemaivăzute de ochiul omenesc, cu uși ferecate, în care
Inimile zvâcnesc de prea multe povești , gata să sară din piepturi
Abia atunci am înțeles, ochii mamei erau poarta spre Cireșaria
Despre care auzisem noi în visele colorate cu acuarelă că
S-ar întinde peste șapte câmpii, șapte coline, șapte munți,
Unde păsările au șapte aripi, șapte ochi, șapte vieți
Copacii vorbesc între ei în șoaptă , să nu sperie pruncul adormit
Ne spui o ultimă poveste mamă, dar nu Cenușăreasa, ori Scufița,
Nici măcar una cu crăiese, palate, cele șapte lumi
Să ne spui povestea noastră ,cea cu răpitorii, cum ne-au smuls de la
Sânul vieții și am crescut prea devreme
Cum astăzi palme gingașe au devenit mâini de fier
Cuvintele au ațipit pe buze obosite
Sunt frunze ce au tot căzut, pâna ce din ramul gol , aproape putred
Nemiloșii tăietori de lemne au construit o cruce

și-ți culegeam pe-atunci florile de brumă

prea mult te bucuri de raza asta caldă,efervescentă , ce-și plimbă copii prin păr despletit
e ultima sărbătoare a verii , încă nu s-au îmbolnăvit frunzele , nu s-a uscat serul ce le ține
în viață precum o perfuzie cu glucoză ,înfiptă adânc în scoarța fiecărui copac de abia respirând
ca și cum bisturiul trebuie să tăie mai adânc prin carne , să curețe fiecare demon din crengi
profundă și stăruitoare bucurie neînțeleasă ,sculptată în aerul dintre două brațe , ace de cesornic
vei încercui cu sfială conturul unei frunze , îți va aminti de păduri ,zâmbești amar peste un vis pueril
sunt puține clipele menite iubirii ,ființa de pe-atunci și cea de pe-acuma își povestesc dezamăgiri
greoaie, monotone , egale sau nu că intensitatea trăirii, fior elctric , toate pistoalele sunt vii
chipul mereu curat, oglindit în lacrimi și noroi, pastraza încă durerile unor scâncete de nou născuți

Asfințit violanchiu

 
 nu pot dormi îmi aleargă brațele în căutarea iubirii
  după un dar neașteptat pentru care n-am făcut vreun efort să-l obțin
 nu-mi pot inventa regrete am pășit prin necunoscut cu instinctul de revanșă
 unesc minte trup cu inimă prin trei puncte necoliniare un plan de evadare
 aștept cuminte să-mi vină rândul la viață nu am fost obișnuit nu știu să respir
 decât asistat ca și cum aș fi trăit într-o comă profundă și azi e prima zi în care
 re-învăț să privesc soarele seara târziu să număr stele în plapuma infinită
 am o latentă nevoie de atingere astfel încât îmi trec degetele prin subtirii pereți
  de ceată dintre două înghițituri  primul sărut cu gustul violachiu 
 în mijlocul furtunii îndepărtarea din noi aduce schimbarea ochiul încă treaz
 dacă atunci m-ai fi întrebat ce caut ți-aș fi răspuns că pașii tăi semnul viu
 că mă cuprinzi înăuntru și-mi ierți fiecare nechemare rătăcire absență 

Oglinzile tristeții

Mă agăț de lucruri simple ,cum ar fi respirația din vaza transparentă sau
Sabia ce taie adânc aer îmbâcsit cu tristețe
Știu, nefericirea se clădește pe umbre desculțe și orfane
Aruncate-n prăpăstii adânci de unde nu mai există loc de adio
În lumina alb-gălbuie a lămpii de noapte se zbate un fluture
Până și propria reflexie ți se pare acum misterioasă și enigmatică
Precum știrile despre violuri ,sinucideri ori povești de amor ratat
Privirea -fixitate bănuitoare, ostenită ,împietrește surâsul , cerșește
Între piele și carne cărare de spini ,mâinile întinse după adevăr
Dezleagă-mă din acest chin ce mă biciuie , sfâșie fiecare atom
Șarpele viclean s-a strecurat printre oase ,toarnă venin prin celule
Atâta de aproape să fie moartea sau viața s-a îmbolnăvit de scleroză
Fericirea nu are pereche ori reflexie ,dispare în oglindă fum de țigară
Fără trup ori gând ,înverșunată ar șopti cuvinte dispreț
Am un loc binemeritat în această cușcă ,primăvară ,coșciug

marche au supplice

scrie nimic nu te poate opri atâta timp cât inima încă bate
durerea zbor planat verifici până la ce înălțime au putere curenții
cauți cu deznădejde să găsești și altceva pe lângă ploaie și vânt
ochii închiși caută să înțeleagă ce-i dincolo de prăpastie
nu te miră obsesia pentru moarte de aici nu am luat nimic
nici măcar crucea am lăsat-o pe umerii altcuiva mai puternici
mai stabili și dezgoliți demni de toată atenția și stima
unui trecător

de-am putea plantă sămânța suflului pe oricare buze
și transforma vântul vijelios în crivăț o piatra în munte
adânc și departe în capăt de lume un spațiu
o clipă ai crezut că iubirea nu-i un balon dezumflat
că te mai poți plimba cu trăsura printre coroanele cu flori
viața devenea atunci cămașa rece și umedă lipită de trup
un vals trist cor de îngeri răgușiți cu aripile ninse împodobesc un cimitir

(fotografie danirolli-deviantart.com)

patricid

a venit timpul .timpul să arunci de pe tine haina murdărită
de sânge .să îneci gândurile ca pe-un ultim strigăt către cer
să poți uita că palmele grele ca un plumb au înnegrit un suflet
vei întoarce din nou spatele , rupi obsesia , bucată veche de pergament
enigma cu sufletul stângaci și schilodit , vociferând indignat în piepturi străine
semnul vieții secrete este acea așteptare ce doare dincolo de indiferență
ceasuri nesfârșite de pândă și pradă până ochii se înfundau în orbite
nu o singură dată se întâmplă să reconstruiesc episodul dezgustător
într-o memorie vie ,plină ,dar irelevantă ,neclintită și indescifrabilă
până la sfârșit .

descopeream o ființă misterioasă în adâncuri, și totuși un monstru
cu față străină , rece , o lume din care parcă totul îmi scapă
o lume despre care niciodată nu voi ști nimic ,imprecisă și necontrolată

Mini world

abandonez vise de parcă întreaga viață am iubit la foc mic 
 m-am plimbat între maluri și țărm cu bărci fără colac de salvare
 câtă inconștiență ar spune unii să alergi prin vid la relanti
 fericirea ei fericirea o înlăturam cu silnicie i-am întors atunci scurt spatele 
 gânduri și temeri ce greu se pot rosti mai degrabă aș retrăi înecul
 n-am putut desluși decât un of și-un vuiet surd prin acel întuneric
 știi ce înseamnă ca toate păsările să plece de pe ram fără să-și ia adio
 fără să auzi cântecul ce te trezea dis de dimineață plapumă portativ
 de azi sunt un oarecare agăț durerea de piloanele cerului vertij
 prin mine las să treacă norii aceste revelații vârtejul plâns de păpușă timidă
 deasupra mâini însângerate caută neputincioase rămășițele unei sinucideri 
 lumea din jur a început deja să se agite cu siguranță n-am să mai ajung acolo
 e ultima dată când privesc covorul albastru stea izolată în puritatea nopții
 ecuația existenței mele nerezolvată revin revin revin revin revin revin re.....

printre pruni

era pe-atunci vremea culesului
și nu mai trăia picior de om cu piciorul pe pământ
toți eram păsări ne mutam de pe o ramură pe alta
a vreunui copac gata să erupă de prea multă toamnă
sprinteni ca vrăbiile gata să cădem într-o moarte
ascultam cum se rostogolesc prunele cascadă de mărgele
ai putea pune soare-l cămașă de forță ori cătușe
îi vom duce așa de tare dorul, strigai pe atunci
și-o fructă zemoasă îți potoli uscăciunea de pe buze
de ce ar pleca ,îl dau în judecată ,am dreptul să îl simt
veșnic pe sub piele ca un ser
născoceam jocuri împleteam cununi și inele de iarbă
de nu mi-ar arunca iarna văl alb de uitare în priviri
nu-mi jura că mai stai, deși mă faci ferice
boarea verii cea înflăcărată așezată peste umeri
de acum odihnă lină

Anatomie

pe acoperișul lumii zeul cu furtuna-n privire
ne-a creat bătând din daltă regulat și monoton
pietrele curgeau în râuri,râuri ,până ce oceanele
căpătau formă de pretimpurie iluzie ,simfonie acvatică
în lumea asta am pășit ,am trecut, am plecat abesnt
ca și cum nu am putut lăsa în urmă decât o ploaie
rece și opacă din cenușă

îmi vorbeai pe atunci despre iubire, eu încercam să-ți ghicesc gândurile din ochi
au trecut peste noi primăveri cu flori de liliac ,nopți de culoarea
stânjenului
inima creștea munte sub cupolă de carne ,piele și oase
învățam anatomia atingerilor,degete spintecau strident muta neclintire

nu mai luptă între ele îndoielile ,fecioare rătăcite se întorc din drum
echilibrul unei respirații tren de legătură aici și dincolo, sânge și pământ