Plecam pe-atunci în zbor vioi spre Cireșaria

Basme noi nu mai găsești, li s-a pierdut sămânța
Dar asta veți afla de abia când creșteți mari și nu veți mai zăbovi
Prin castele nemaivăzute de ochiul omenesc, cu uși ferecate, în care
Inimile zvâcnesc de prea multe povești , gata să sară din piepturi
Abia atunci am înțeles, ochii mamei erau poarta spre Cireșaria
Despre care auzisem noi în visele colorate cu acuarelă că
S-ar întinde peste șapte câmpii, șapte coline, șapte munți,
Unde păsările au șapte aripi, șapte ochi, șapte vieți
Copacii vorbesc între ei în șoaptă , să nu sperie pruncul adormit
Ne spui o ultimă poveste mamă, dar nu Cenușăreasa, ori Scufița,
Nici măcar una cu crăiese, palate, cele șapte lumi
Să ne spui povestea noastră ,cea cu răpitorii, cum ne-au smuls de la
Sânul vieții și am crescut prea devreme
Cum astăzi palme gingașe au devenit mâini de fier
Cuvintele au ațipit pe buze obosite
Sunt frunze ce au tot căzut, pâna ce din ramul gol , aproape putred
Nemiloșii tăietori de lemne au construit o cruce