e ultima sărbătoare a verii , încă nu s-au îmbolnăvit frunzele , nu s-a uscat serul ce le ține
în viață precum o perfuzie cu glucoză ,înfiptă adânc în scoarța fiecărui copac de abia respirând
ca și cum bisturiul trebuie să tăie mai adânc prin carne , să curețe fiecare demon din crengi
profundă și stăruitoare bucurie neînțeleasă ,sculptată în aerul dintre două brațe , ace de cesornic
vei încercui cu sfială conturul unei frunze , îți va aminti de păduri ,zâmbești amar peste un vis pueril
sunt puține clipele menite iubirii ,ființa de pe-atunci și cea de pe-acuma își povestesc dezamăgiri
greoaie, monotone , egale sau nu că intensitatea trăirii, fior elctric , toate pistoalele sunt vii
chipul mereu curat, oglindit în lacrimi și noroi, pastraza încă durerile unor scâncete de nou născuți
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu