Amândoi(După 20 de ani) (verișoarei mele Andreea, joi,27 februarie)

Mă întorc acasă,au trecut ani buni de când soarele mi se ascundea sub streașină
 Zâmbea ghiduș pe sub gene ,apoi mi se așeza pe o farfurie și aștepta să-l decojesc
 Ca pe-o portocală .Acolo amâdoi îmbrățișam amintiri cu cireșe amărui pe care le inodam 
 Și le purtam ca brățări ,cercei,coliere.Perele cu mierea dulce-lapte de la sânul mamei
 Satul, leagăn ascentral,ne purta în palme,zburam pe dealurile cu creste înflorite,aveam aripi 
 Păsările din noi ciuguleau norii,împreună respiram curcubeul .Copilăria nu are lanțuri ,doar 
 Ațele sunt prea subțiri,de parcă am fi pășit desculți prin pânze de păianjen ori cupole de ceață 
 
 Spune-mi azi în ce culori vezi tristețea ,cum îți explodează în vintre trâmbițe ce proclamă 
 Triumful permanent al singurătății.Ceas de ceas,printr-un alt simț decât cele obișnuite mi-ai 
 Simțit pașii .Năzuiam spre înalte ,pure sfere ,cred că m-ai și strigat cândva,fără să aud 
 De ce am plecat,de ce aș mai fi rămas pe unde sicriul îmi rămase mic și crucea-i dărâmată 
 Din mâini suferinde trecutul nu are cum să scape ,va săpa un mormânt mai adânc ,cu unghile roase
 Chipul palid,consumat ,nu îndrăznesc a răspunde chemării ,călătorim din nou spre stații opuse 

străini am fost în oglinda iernii

s-asculți mereu glasul iubirii își spuneau unul altuia
îndrăgostiții amorțiți pe bănci de lemn înghețate
să te îneci într-o viață trăită de altul e ca și cum
fiecare atom s-ar recompune s-ar unifica cu viața
doar ca să moară înainte de-ai veni vremea
deși n-am multe zile de când colind pe aici
au început să semene unele cu altele

nu existau pe-atunci lucruri inexplicabile
doar o altă înfățișare a timpului grăbit
o fereastră prin care să privească și călătorul pierdut
drumul spre acasă
dialog secret între ochii ce-și pierduseră echilibrul
ți-e așa de frică de poveștile cu lupi în care sângele
sparge zile albe nopți albe clipe de cleștar

mă simt mărunt în fața zăpezii fulgi curgând năvalnic
ce tânăr eram pe-atunci nu mă recunosc
m-am pregătit de-un somn lung
am închis fereastră m-am băgat în pat acoperit cu tristețe
voi visa iar florile de cireș din primăvara viitoare
ce rost ar mai avea să privesc sărăcăcioasele însemne
ale unui anotimp suflet în oglindă

godeatgod

izbește tăcerea asta de ziduri ca și cum lui dumnezeu i-ar fi adormit un ochi
și răsuflarea i- ar fi prea rece să încălzească suflete
cuvintele ar părea penibile scufunari ale aerului pe roșeața buzelor
cu slaba credință n-ai ajuns până la înălțimi să poți atinge stele
n-ai să cucerești nume străine aici mă avertiza vocea de dincolo de ceață
de când am fost condamnat pentru uciderea zgomotelor din guri nepăsătoare
credința-i în mine biserică cu sfinți alungați
pe aceste cioburi am mai călcat cândva fără să trezesc diavoli
fără că focul să-mi sfâșie din carne
adormită atunci o aripă a zăbovit crestată

al nimănui sau baladă pentru prieteni imaginari

curând am să te revăd prietene apropierea când o să vină fiecare atingere
a unei lacrimi împletită în bulgării de lut sărută pietre puțină răbdare ce naiba
te cunosc așa de bine fără să-ți fi citit în palme scurgerea mirajului în neant
mă leg de atâtea amintiri cu ploaia să-mi dedici mie fiecare picur de apă din
ale tale poeme despre îngeri sunt atât de sigur că iar ai să mă cerți iar vei zidi
o cărămidă între gânduri prin anii goi pustii în care fiecare culoare-mi semăna
a negru

curând ne vom legăna prietene pe muzica acelorași valuri cu soarele-n creste
un tango al frunzelor prin vânt nu te neliniști nu am să spun nimănui de unde
vii și cât timp mi te pot păstra într-o îmbrățișare apoi ceva din mine iar va clocoti
ca lava unui vulcan gata să erupă constantă stare de nedumerire probabil genetică
e ușor acum să înțelegi de ce n-am mai avut aripi ca și cum m-aș fi prăbușit în abis
vor bate toate clpotole lumii pentru vremea ce a luat-o la goană timpul a rămas în mine
fiecare secundă cu însemnul ei o pecete tatuaj în mormintele pielii

Ehhib

În seara confesiunii am să mă dezbrac până la rădăcina cărnii
Și-am să mă așez lângă fereastră ca un felinar
Cu privirea să-mi atingi lumina
Să-mi iei în ochi zâmbetul ,îmbrățișare în ploaie
Îmi vine să plâng ,dar lacrimile norilor vor șterge iar
Acel incendiu al inimii
Palmele îmi vor fi deschise tuturor vânturilor
Tuturor fulgilor de nea
Tu, sclipire în taină
Eu explozie

Depresie în metru sparg(doamnei Nina Cassian)

Astempãr cãrbean şi-n bure astop
Atroț şimperul se zbrângãie-n mog
Slumbãie veaga prin gulche almere
Durere

Și şvaga cu țipstã zmulgãie-n chirc
Pirigul pulgãie pe-o roamsã hulgherã
Iusteric carmujul fletcurã țidic
Lângã harila milerã

Nu şalpã,nu grolã,nu sumlet alghir
Doar țegã musterã în şomprean cimitir

pierdut pluteam în carnea mării

rebuie să privesc înapoi mi-am spus încătușat
altfel nu îmi pot strecura trecutul prin sita memoriei
nu îmi pot ține pașii drepți traiectorie necurmată
nimic mai simplu gândeam fericirea s-ar fi oferit pe tavă
ca un purcel cu măr în gură la vreun ospăț domnesc
arunci vorbe care sfâșie timpul o farsă mi-a schimbat destinul
lecție de adio parcă ți-am povestit odată despre asta și
parcă ți s-au înecat toate corabile
pluteam în derivă mal necunoscut mă țineam de perdele în zarea prăfuită
repet ți-am povestit despre asta pe când reușeam să-ți străpung nemurirea
fugeam degeaba nu aș mai fi reușit să prind colacul de salvare
am plecat atunci marea se linistise încă nu e târziu să mai străpung cerul
o unghie a sclipit inocentă a zgaritat piatra
rugăciunea era vie
pe raftul conștiintei o altă amintire se scălda în sucul
uitării

..................

Poezia este un vulcan ce-și varsă nu lava,ci cuvintele în exterior, suma interiorului,atingerea unui înger. Ea aduce divinul în uman ...
(Oliver Klauss)

Suflet în alb-negru

Mă ascund și n-am curaj să rostesc cuvinte,să-mi țin dreaptă privirea
Cei ce-și doresc a mă cunoaște să urce în trenul pierdut,cu așteptare de ani
Să devină preț de câteva secunde spini
Îmi amintesc precis, deșertăciunea sălășuia-n mine ,dincolo de conștiință
Nu știu dacă sau cui îi voi aparține în întregime
Ca o singură voință,o singură nădejde,un singur front
O mână întreruptă în mijlocul verbului a trăi
Toate-mi sunt indiferente
Poate doar iubirea acum ca altădată
Va săvârși un miracol
Ce dulce balsam aduc cuvintele
Venin în care mă scald ,mă scufund, renasc


 

supliment de existență

ne-am iubit frumos isabella așa cum nu au fost alte iubiri
eram omul care-ți trecea prin existență cu toate simțurile
scrie scrie-mi asta pe piatra de mormânt știu cum respiră plecările
trist de nu le auzi ai impresia că ceva se mișcă între două lumi
și totuși încă mai ești aici încă mai simt sărutul pe buze
în grabă ai să uiți de locul unde mi-ai străpuns prima dată gândurile
cu un suplient la a trăi a răscoli amintirile ca o bătaie cu perne
a circulat prin cartier un zvon absurd cum că toate rugurile se vor aprinde iar
la căderea serii m-am trezit din nou prizonier în interiorul zidului

desprinderi

mi-aș desprinde tăcerea de pe tâmple cu puterea unui uragan
numai așa pot privi pământul detașat ca și cum n-aș fi trăit vreodată departe de stânci
e destul să strig acolo și mă eliberez de acel acolo prin credința mută
participare la suferință nu nu există treci prin ape învolburate singur
tot singur îți asumi răspunderea de a respira și-un bulgăre de negru
nu-i nimic am spus atunci voi persevera ceea ce-mi dă un plus de mine
pentru trecerea asta nu-mi pot inventa în compensație vreun regret

am locuit în acea vreme departe de mine și totuși nu m-a durut
în căsuța de la malul mării cu vedere înspre zboruri
n-am avut niciodată un cuib seara târziu muream puțin în tabloul zilei grăbite
pielea ascunde o ruină dar voi găsi puteri în ceea ce-a rămas

Omoriom

Admit.Timpul în sine nu are reguli ,ci doar perspective încă necunoscute
O harababură! În tăcerea deplină scriu un poem cu mâna pe lună
Noapte de insomnie apoi au urmat altele și altele ,parcă nesfârșite
Înlăturăm cu silnicie urmele unor străini țicniți pe care nimeni nu-i mai mulțumește
Mă ridicam în cot ,și totuși nu dispăreau de undeva de sub unghii
Puteam să-i simt , să mă dezbrac de piele și totuși erau acolo fără a-și spune ruga de seară
Totuși,m-am dezmeticit, am plecat fără să ating măcar scrisoarea de adio
Am ieșit din mine,mișcându-mă cu greutate ,în moliciunea dezrădăcinării de trup

Nu scriu poezia ca pe o datorie,o somație , din spaimă, din orgoliu,ci doar mă contrapun cumva
Neantului.
Aș fi putut lăsa în urmă un munte ,nu voi lăsa decât puterea cuvintelor .Mă așez pe pământul mamă
Cu ceafa sprijinta de o piatră. Îi ascult liniștea și inima nu-mi mai bate .Doar o repirate adâncă prin necuvinte
Nimic solemn într-o peregrinare ,poate doar crucea lipită de carne ,ce acum nu o mai simt
Dar durerea,durerea va fi mereu reală, existentă,constatabilă

Insuportabila ușurință de a iubi

Am mai fost pe acolo în cea mai neagră închisoare a sufletului uman
În acest acolo stă adunat vuietul unei lumi de reproșuri tăinuite
Dumnezeu a fost nemilos sau poate prea obosit să mai asculte
N-a stat în cumpănă într-o clipă de beatitudine a zis să se facă lumină
Apoi lumina s-a făcut zi și noapte neobosită cortină se deschide și se închide
S-a răsturnat pe o parte și a început să sforăie azi nu vă dăruiesc și iubire

Atunci când iubim urâm prudența logica ne aruncăm beți în ape tulburi
Scoatem de la naftalină sentimente îngălbenite călcăm grațios pe străzi obscure
Ca și cum frica de moarte ce se instalează în oamenii profunzi banalizează actele vieții
Respingerea-i o cantitate industrială de otravă de venin nu vei bănui vreodată
Cât de adânc e stratul până la care se scurge acest produs polivitaminic
Fiecare gest însoțit de conștientizare e un perete alb pagină nescrisă

Îți poți imagina bătaia inimii în fiecare secundă și sângele cum plouă în artere
Iubind ne putem gândi
fericiți la alții care nu iubesc ca la un vid care îi răvășește
Drept ecou strângerea de mână iată fața nevăzută a cerului razele calde
Cel ce trăiește în numele vieții aruncă moartea în moarte și întunericul în lumină
Sunt iubiri care produc scurtcircuit în toate ființele pământului departe de nucleu
Atingerea unui dumnezeu mai mic stăpân pe inimi pe lacăte pe chei

Timpul zămislit în tine nu adoarme niciodată

Să scap de obsesii de trecut aș alerga prin infern cu mâinile sângerii
Ești în mine flacără de balaur te port coroană de cărbuni aprinși
Peste fruntea-mi obosită scăldată în sudoare strigă de atât nesomn
Iubisem chiar la întâmplare credeam că atingerea e fapt voit și nu reprezentare puerilă
Dar o luam timid de la capăt nu știam de frică mă scufundam în vâltoare și înotam
Până când cerul nu se mai vedea de atâta falsă fericire
Voi continua să scriu scrisul mereu adaugă ceva peste nimic apoi uitarea nu o să doară
Nu o să treacă prin toate cotloanele existenței ca un viscol în plin anotimp nesocotit
Îți poți lăsa pantofii la ușă în templul acesta rugăciunea se face cu picioarele goale
Ne așezăm în genunchi scrijelim cu buricele degetelor
dorințe pe pământ
Așteptăm să primim pâinea și vinul apa trupul gata să fie devorat
Sărutul a fost cu două tăișuri disperare unire viață moarte fugă
Toate deopotrivă și în același timp așa se întâmplă cu noi toți
Vine atunci o clipă răstoarnă tot vapor pe mare învolburată
Niciodată aceiași a trebuit să treacă iar timp să învingem târziul
Până când am reușit timid să mai îmbrățișăm norii

prin lutul rece înmugurește frica

înot în ape tulburi duc în spate crucea pe care nu s-a răstignit carne
nu a ars nici un trup nu car cenușă durerea îmi ciugulește din palme
un vultur pradă mi s-ar juca cu ochii îndreptați spre cer
durerea nu o poți înnoi de la o lună la alta ca pe o rochiță
se va păstra în trup senzație stranie de scufundare
se înmulțește prin artere are dinți lacomi și ghearele foarfece
înmugurește în singurătate fără să cera apă hrană nici măcar nu respiră
e ultima scrisoare pe-un ocean de gheață lângă lutul rece
un sfârșit există în lumea aceea prea liniștită unde razele bat orbitor în pereți
prima senzație a părăsirii mâinile sunt reci liniștea înghite orice strigăt
ceva încă nenumit îmi va învălui trupul o stare de fericire latenta
dar grea înrobitoare nociva mă voi privi de deasupra unde fără nici o reținere
plutesc prin existență călător incognito cu stele-n brațe și-n priviri

la chambre d'echo( se vede cu ochiul liber că nu )

nimic nu o să doară mai mult decât asemănările
să nu semeni cu nimeni
altfel îți ocupi tot timpul
lucrând cu migală la propria nenorocire
acum aprinde țigara lasă-te purtat de trăiri
poți concepe o simfonie a schimbării
să nu ți se spună cândva că
tot ce se întâmplă în tine sunt deja
lucruri trăite arhicunoscute

defapt ce căutăm între singurătate și lumină
nimic altceva decât o cărare
eliberarea din camera strigătelor
unde sunetul fundamental e acoperit cu durere
jurămintele nu sunt acceptate
oricum voi uita tot tot voi uita
chiar și nopțile când veneai
să tăcem împreună

necuprins

nu pot defini atingerea
știu doar că privirea îmi rămâne mică
precum nopțile de vară
însă toamna mă știe de mult
și ceva imprevizibil tot a rămas în mine
poate ambalajul prețios și fragil
al cutiei cu vise

deranjez? am nevoie să știu
ce simte cu adevărat artistul
înainte de intrarea în scenă
să pot pipăi brațul
scuturat de emoție

pașii aceia mărunți
patetică îndepărtare
posibilitatea unei îmbrățișări inevitabile
mereu întârziată
mereu cu amânare

imperceptibila cale a sângelui
sporește așteptarea
cortina se deschide
vrăjit publicul aclamă
necuprinsul

treceri irelevante

odata vei fi fericit sa-ti amintesti vorbele mele
mana sa ramana pe crestet copilarie intarziata
ca si cum deja ti-am citit gandurile si ai crezut ca e blestem
spatiul cuvintelor nerostite e atat de intins
si vidul se rostogoleste tacut sub gene
rana nu se  vindeca total niciodata
raman puncte de sutura ca un fulger
oprit intre pamant si cer

ai vrea poate sa mai adaugi o fraza
dar totul e de prisos
graba e expresia unor lucruri neinsemnate
prea marunte prea pamantesti
iubirea speranta viata
sunt treceri irelevante
numai o moarte poate dezlega
firul innodat al ghemului

Porno-graphique

Mă întorc la starea naturală ,sunt larvă,mă nasc ,renasc
 Prin pielea-ocean mi se plimbă peștii
 Deasupra cer, mi-au cântat toate păsările lumii 
 Sunt sămânța lui Adam răspândită
 Poate firea mea păcătoasă mă îndeamnă la desfrâu
 Analiză lucidă zici, când ne întindem goi pe divan
 Nu pot trece drept un condamnat la tăcere 
 Îmi impun cu tărie puncte de vedere 
 Cine se va sacrifica primul,bărbat sau femeie
 Spune-mi există cu adevărat iubire sau inima bate înlănțuită
 Răstimp neîmpovărat adu-mi cafeaua ,nu uită de țigări
 Loisir cu fereastra deschisă ,muzică aerului ,soarele ca dirijor
 Cor de raze pe sânii tăi ,în ochi sclipirea perfidă
 Amor porno-graphique 

degenerație

dezbrăcat dezrădăcinat dezgolit dezastru
nu poți fi decât acela cu care te-ai născut și odată l-ai ținut în brațe
ați respirat același aer imbascit cu teama de-a striga
de a spune întregii lumi o poveste
nu poți fi decât sângele care îți tremură în vene de teama părăsirii
o singură dragoste va pulsa până la inimă restul se vor rătăci în organe sexuale
descrise trivial folosite numai pentru orgoliu
vrei să-ți aduc dovada că în ziua aceea nu am mințit doar am sosit mai devreme
am căzut într-o comă profundă în care toate corpurile deveneau munți
cu piscurile în vânt mângâiate de păsări
poate ai fost acolo pânza vaporului ce plutea în derivă
ca într-o poveste spusă seara pe înserat apele veneau casele se prăbușeau cu vuiet
plânset de copii catastrofă nici o reținere doar suferința caraghioasă
ireparabil neant scrijelit c-o unghie reacție primară de refuz
mirare întoarsă în sine ocrotitoare resemnată nudă

Babylon A.D-obscena decadență a Gomorei

durerea și-a croit drum de lacrimi nesecate un spectacol grotesc
în sală se adună curioși de parcă se dă iar și iar pâine pe degeaba
forfotă multă aglomerație uite lumea bună cum se dă în vileag
cucoanele cu pălării sofisticate îmbibate în blănuri din Paris
se sting reflectoarele întuneric total un gong cortina
corpuri dansează bete un vals al întunericului strigăt de cocor
memoria aduce proaspăt pe tavă pierdere de alb înmormântare
speriată și umilită obrăznicia doamnelor în veșminte de cașmir
atinge cote uriașe pe muzică de viori crescendo
e un anotimp al decăderii în noi care nu ne lasă a vibra
nici măcar o dorință cât de intens vrăjit privești decăderea
ca pe-un destin ce nu-ți mai aparține
și-erai convins că te vei face mare ai să poți găuri cerul apoi respira neant
niciodată la fel palmele ar cresta până și aerul pentru o picătură de sânge
sfârșit cortina se pleacă pe vârfuri într-o liniște deplină ca după o crucificare

ceaiul amar,singurătate și pastile de Xanax

mă voi întoarce sau doar impresia mea că mă vă voi întoarce în
lumea ce mă locuiește ca un cifru infinit în teroarea secundelor
această realitate are puls îi poți chiar simți inima cum bate
răceala orelor nu o mai pot umple cu un zâmbet și pieptu-mi
tușește
ritm interior pe muzică stranie crescendo de viori și clavir
m-am sacrificat perpetuu acum condamnat să ascult confesiuni
în privirea agățată de tavan liniștea mă bântuie un firesc bizar
mărturisesc am fost înzestrat cu darul de-a ucide și am ucis
fiecare îmbrățișare tăioasă m-a durut precum un cutremur
sunetul fundamental este până la urmă nimic altceva decât un strigăt
pe cerul meu circulă nori întregi de fum cum ai vrea să stau bine cu sănătatea
să fugim să fugim spuneau lacrimile și mâna s-a făcut streașină la ochi
nu am răspuns nu pacea asta nu poate fi clintită de nimeni

Leilah

ca şi cum nimic n-a fi acolo nici o greutate deşertul se-ncolaceşte în jurul taliei de viespe,ți se aşeaza nisip pe frunte când asculți chemarea oazelor .femeie de nisip desculț desculța cobori din ceruri prãfuite ,culoare vie,formã frumoasã,pãtrunzi clipa cum sabia carnea înfierbantatã pâna-i simte gustul sângelui .
Leilah în fiecare rãsarit de soare-i poartã pe frunte raza metalicã ,ochii,fața, trupul, ca într-un vis cu heruvimi. la poarta dintre mâini degete inelate ,aurul îi împodobeşte hãrnicia .poți face loc surâsului ei ,mersului ei,poți umple spațiul cu un gest împovãrat bun de pus la ranã .
Leilah este fluture ,zboarã în aerul ticsit cu soare pânã la refuz,adulmecã parfumul aripilor de insecte ,polenul,culege lacrimi , soarbe apa în palmele argintii. Ca un miraj apare,dispare , se întrupeaza chip de luminã peste depãrtari.
am cãutat atunci granițele despre care odata îmi povesteai,ireale,poate nedrepte
îndepartat acel timp, bine ascuns între pereții clepsidrei

soma

așa se întâmplă și cu iubirea nu există gând mai puternic decât licoarea salvatoare
noaptea petrecută în doi ,nu îmbrățișarea fugară și ireversibilă dintr-un colț întunecos
ninsoarea nepotolită într-o inimă înfierbântată ingropata în ploaia de vară
credința că aici e începutul ,însă viața nu așteaptă ,nu iartă,nu acceptă lașitatea
semnul că toate au un sfârșit în pumnii încleștați
alungă iluzia somnului cauți ochii ce nu te mai privesc
o liniște grea,imemoriala ,pătrunde în oasele tuturor un nectar
gurile avide sorb mierea trupuri dansează lasciv lângă foc
să fie puterea extazului motorul ce le-a pus în mișcare
un ritual o horă a ielelor iluzie sau aruncare în foc
în fiecare om o să apară odată un animal alter-ego
își dorește să se vindece să alerge să strige că-i liber
mâinile albe nu sunt chemări ascultă-mă nu sunt chemări
cu toate că ies din pereții subțiri și promit căldura ce n-ai simțit-o vreodată
să nu aluneci va trece și noaptea asta fără nici o poveste