O harababură! În tăcerea deplină scriu un poem cu mâna pe lună
Noapte de insomnie apoi au urmat altele și altele ,parcă nesfârșite
Înlăturăm cu silnicie urmele unor străini țicniți pe care nimeni nu-i mai mulțumește
Mă ridicam în cot ,și totuși nu dispăreau de undeva de sub unghii
Puteam să-i simt , să mă dezbrac de piele și totuși erau acolo fără a-și spune ruga de seară
Totuși,m-am dezmeticit, am plecat fără să ating măcar scrisoarea de adio
Am ieșit din mine,mișcându-mă cu greutate ,în moliciunea dezrădăcinării de trup
Nu scriu poezia ca pe o datorie,o somație , din spaimă, din orgoliu,ci doar mă contrapun cumva
Neantului.
Aș fi putut lăsa în urmă un munte ,nu voi lăsa decât puterea cuvintelor .Mă așez pe pământul mamă
Cu ceafa sprijinta de o piatră. Îi ascult liniștea și inima nu-mi mai bate .Doar o repirate adâncă prin necuvinte
Nimic solemn într-o peregrinare ,poate doar crucea lipită de carne ,ce acum nu o mai simt
Dar durerea,durerea va fi mereu reală, existentă,constatabilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu