simt gustul morții între măsele

mă jignește viața cu vorbe tăioase ca și cum nu am fost vreodată altceva decât
un organ sexual feminin mustind a dorință și
i-aș fi ademenit pe toți să-mi simtă parfumul
ne-am înțeles vii la ora șapte mă iei cu tine stea de la apus
împreună cărăm prada carnea vie ce ne crește în spinări
fii insensibilă știi că am fost înzestrați cu unelte care pot distruge
suntem bombe
mai trebuie să ne mânjim încă o dată palmele cu sânge ca lumea
să ne creadă
iisus trebuie să moară din nou și din nou pentru a-l glorifica în icoane
toate aripile vor striga atunci cu glas infernal din cenușă
din nou setea sânii ți s-au uscat prin oceanele fără apă
ai văzut ce nu trebuie să vezi aflat lucruri ce nu era drept să le alfii
stinge-te lavă în blestemul vârfului de munte
aici între stânci gustul morții atinge apogeul
te așezi pe o piatră lângă mine și plângi

cât mă costă singurătatea doamne

la ce preț mai e azi naivitatea pictată cu sufletul nu pensula
scriitorii nu mint ei au citit odată toate liniile din palmă
apoi au așezat pe hârtie ceea ce citiseră ca să înțeleagă și alții
scriitorii sunt singuri vezi că nu le răspunde nimeni nu-i sărută
nici măcar nu-i îmbrățișează ori să-i ia de mână
să-i conducă prin visele albastre cu somn prelung
zdrobitoare victorie

cât mă costă singurătatea doamne
prin gânduri uneori plouă cu metale
ai iubit-o însă mai sfântă i-a fost libertatea
maxilarele se
încleștează greu și dureror în liniștea neagră
am crezut mereu că mă veți înțelege mă veți cruța
nu lumea nu poate fi cuprinsă într-un singur răspuns
o singură întrebare sau poem

te-ai gândit doamne cu ce preț voi trece dincolo
versul vine ca o sinteză între mistic și revoltat
prin viața ce pătrunde indirect filtrată o umbră
și iar mă privești copil trsit obiect de expoziție
cu ochii tăciuni nu stele căzătoare nu senin
pentru toate astea iar voi fi vinovat

așadar dau socoteală și pentru o respirație
mă învăluie lumina asta rece râncedă nimeni nu mă ridică
degeaba sunt în genunchi
iată că nimeni nu anunță sosirea mea
și te întreb doamne plătesc înălțarea
cu arginți brațe scihlodite sau lacrimi

somnul nu era impresie de vară

aruncă-mă în iarbă și lasă-mă să contopesc cerul cu lut
peste capetele gălbui ale insectelor să fiu în același timp în casă și afară
să ridic ochii spre tavanul azur cu surâsul întins
n-am să știu atunci unde să-mi așez soarele pe umeri sau genunchi
cântecul uitat acum o binecuvântare privit în altă lumină
seva lui bate puternic în tâmple cum explozia razelor aleargă
prin lanul de porumb spuneai că-i oaie beată
va veni va veni vremea când voi putea privi înaltul cu ochi de cenușă
mi se va umple gura cu vinul sălbatic al clipei nu știu ce se întâmplă
există o forță o stare naturală de euforie după fiecare sărut al vântului
aerul pășește odată cu roua pe tălpile umede
aștept să simt în palme învelitură de argint aurul frunzelor
reacțiile sigur vor avea o oarecare întârziere orele cu gust de miere
aș putea alunga la nesfârșit iluzia somnului visul cu licurici
ecoul unui izvor mă strigă atinge-mi buzele și sufletul are nevoie de repaos

poem de vară pentru toate anotimpurile

între pasul tău și apa mării sinapse de nisip
tălpile adună grăunțe fiecare atingere e atomul lipsă
din sângele prea impregnat cu amintiri
murmuri povestea noastră te aștepți să o asculte cerul
să capteze cu un aparat foto scenele mistice și apoi
soare să le developeze în laboratorul secret 
să  devină roi de fluturi cu aripi curcubeu
zâmbete și culori îngropi tăcerea sepulcrală în colțul palmelor
dansează inimi de emoție gâtuite până la refuz
totul se repetă o data de două ori la infinit
până când zborul învinge cuvântul nerostit
până când înălțarea devine suflu nu piatră
și sărută muntele

Iarna la capăt de lume

dacă ai isprăvit ești mare meșter faci bine că stai pe lângă casă
așa poți retrăi fiecare spargere de fulg iarna de frunze toamna
orice rază de soare fugară printre anotimpuri
haide să plecăm spre o țară mereu caldă spuneai unde
toate păsările ne vor cânta călătorule fii binecuvântat
te-am invitat de atâtea ori acum bătrânețea mă ține pe loc
duerile-mi cresc ca plantele agățătoare din picioare până la umeri

în alba nebunie lapte dat în clocot nonculori nonforme
îți sărut lumina privirilor atât îmi mai poți oferi după căderi
închide bine geamul să nu mai intre aici veselia să-mi învelească picioarele
inevitabil vântul primăverii iar va scutură copacii
vei crede atunci că am dispărut pentru totdeauna
ascuns în troienile unei ierni de la capăt de lume

*multumesc Sergio Pachini pt.deosebita fotografie*

dă-mi mâna ta străine

aș vrea să cred că mai există oameni ce mă pot îmbrățișa cu privirea
că vorbele lor nu au să mă doară ca o lovitură de bici
străine nu îmi doresc decât o strângere de mână nu un fulger
să nu plătesc cu viața o bătaie a inimii o răsuflare
amar jocul vieții dar adevărat clipe risipite-n țărână
te pot strânge la piept cum un înger cu aripile frânte
și-ar dori iar și iar să mai atingă cerul

despre bătrânețe pe-atunci nu mi-ai vorbit

 nu m-ai învățat ce-i iubirea nici să trăiesc ci doar mi-ai pus în ochi o lacrimă
 m-ai așezat pe pământ fără aripi fără puterea de a merge în linie dreaptă
 destinul a fost ca o plimbare prin tenebre de unde am ieșit înnegrit
 portativ fără cheie n-am știut că există intensități ale tăcerii
 nici termometre să poată măsura căldura din inimi
 aruncă-mi o  sfoară   din ceruri am să-ți arăt că acum mă pot înălța
 chiar dacă fiecare pas doare fiecare atingere ustură  tăietură de bisturiu 
 văd că  știi parcă ai face meseria asta de când lumea ai vinde iluzii pe băț
 unor copii ce mai cred în steaguri de pace 
 
 cu palme goale reconstruiesc șiragul unei copilării îndepărtate 
 răsuflu greu cu bronhiile palpitând sacadat apoi  ironic acopăr orice urmă de moarte
 voi recunoaște locul în care trebuie să ajung e ușor acolo-n vârf e dumnezeu ori o lumină 
 mă va întreba dacă am curajul să mă ridic și să umblu îi voi răspunde
 doamne viață mi-a fost un lung șir de căzături de vrei aruncă tu acum prima piatră

prea devremele ninsori

privește doamne cum tăcerile se-adună ghem în palmele statuilor de gheață
în atmosfera electrizată îngerii se bat cu perne recompun partitura sângerie
cu fiecare pas până la moarte sufletul ascuns al norilor dezlipește un miracol
mă aștern în alb cum un păcat invizibil se lipește de frunte
copacii mirese albe ascultă cu stupoare o liturghie sentință
acum mergeți toate spre casele voastre

ninge,îmi îngheață așteptările sub gene de uitare
plăpânzi ochii scutură perle sufletul
clocotește înăbușit în iluzii
pe-aici era odată țara cireșelor a plăcintelor coapte în burțile de piatră și foc
aici adormeam cu palmele lipite de cer de acolo mi se trage cântecul
căutam un nume non-convențional pentru iubire insctinctual ai răspuns lacrimi
ascult rostogolirea dinastiilor de fulgi în mine iarna a venit devreme

Sărutul luminii

Femeia ce-o iubesc îmi locuiește în sânge
Îmi știe nu numai drumul spre casă ,ci toate cărările inimii
Brațele ei sunt spice în bătaia vântului ,ochii icoane
Cu picioarele desculțe îmi pășește în templul iubirii.

Femeia ce-o iubesc îmi este înger ,are aripi ninse
Se topește de al meu dor ca un palat de gheață în razele soarelui
Ajunge la mine lacrimă pe altar de zei
Cu nectarul gurii ei îmi potolesc setea

Femeia ce-o iubesc e viață, e adevăr, trăire
Îmi colorează cerul pastelat
Mă culcă pe un mănunchi de flori
Am cunoscut cu ea sărutul luminii.

chintesența absurdului (versiune cenzurată )

marianei îi plac telenovelele niciodată nu a negat că lăcrimează
de fiecare dată când jose armando o iubește cu foc pe helena toyota prin bogota
o părăsește rămâne însărcinată lacrimi iartă-mă nuntă botez final
îi stătea cumva în putere ca totul să fie un happy end happy hand precum o utopie

mariana e sociofoba psihodepresivă cu accente suicidale ce trăiește în ceruri pansate cu întuneric verde
gura ei latră după dragoste afecțiune cred că mă-sa nu a iubit-o când a fost mică
se târăște câteodată cu nasul în pernă prin camera strigătelor neauzite nebăgate în seamă
cu greu își înăbușă plânsul strigă mi-am greșit viața scârbită de toate anomaliile ce nasc în ea

mariana devine an de an cimitir al iluzilor machiate strident ce-și scot cățeii la plimbare prin cluburi selecte
al tuturor apelor animalelor plantelor ce odată i-au străpuns existența vijelioasă
hotărâtă să lege ziua de astăzi cu cea de mâine o baltă de sânge râde-n hohote pe trotuar
mariana e pasăre zboară liber până la prăbușirea altui avion în vârfuri de brazi

vertij

privesc cum ziua se pierde în himera albastră
soarele-și face siesta pe o canapea mătăsoasă de nori
sorb vocale consoane cuvinte construiesc stări de veghe ce nu se mai năruie
mi-a rămas o mână obosită tremurândă pe glie
ce încă poate înălța deschideri prin întuneric
ascunși sub piele dumnezei fură atomi
sunt o pradă vânătorii de iluzii mă adulmecă
mă târăsc prin zăpadă îmi sorb sângele cald ca un ceai
tot mai adânc își înfig colții fără sfială în rădăcinile vieții
poate poate voi dispărea odată grenadă incendiară printre acareturi
lăsând în urmă brazdă zbuciumată
mă voi risipi în înalt în adâncuri covor minat și mișcător

Ca o ultimă respirație a acestei lumi

nu poți întoarce cărări
nici asfințituri reci ori nedrepte
se întâmplă totul într-un firesc ireversibil ireal cu reminiscență
ca și cum am căuta îndoliați pe-o hartă rămășițele iubirii
știi trebuie să privim lucrurile prin amintirea despre ele
nici măcar să le atingem de frică să pătrundem în teritoriul minat
cu timpul reînvie în altceva intervine memoria ceața se lasă mai densă
un fel de irizare fără contur în care ne pierdem ne disipam
nu întâlnim zâmbetul vreunui om căldura vreunui soare
zgomotele se vor stinge în dinastii incolore de ceva încă nenumit
un foc recreează spirala lumea cu brațele deschise generoasă primitoare
are să fie himeră palidă cercul închis dintre două bătăi ale inimii
rafale surprinse într-un flash vibrație scurtă prin piele
poate nici nu există vreun sens îl căutăm în zadar
însetați de adevăr dincolo de tresărirea în freamăt pământiu
peste anotimpuri strălucitoare precum o lamă de cuțit
nebănuita zare cade-n înțelesuri pe care nu le-am cunoscut
există totuși așteptări fără sfârșit când substanța vie se transformă
în indiferenta renunțare la speranță moarte lentă
piciorul apasă lutul de ieri reper de existență
presiunea așteptării înghite ruga aspră

amor anti-biotic

încerci a răsufla ușurat destins în carnea asta ce te strânge
uneori parcă nu mai e a ta nu-ți mai aparține nu mai trăiești decât povestea cu umbre
omogen te îneci într-o viață parcă trăită de altul refuzi una oferită de-a gata
nici iubirea nu salvează reproșuri sub ferestre poate că dormi somnul nemulțumirii
la trezire realizezi că toți oamenii pe care odată îi considerai gălăgioși
țipă din bucurie de viață conduc fără teamă fac accidente și scapă nevinovați
ca și cum ar fi dormit neîntorși toată nopatea apoi s-au trezit cu ochi limpezi
noi parcă am privit lumea cu mâinile în buzunar plimbându-ne pe aleea cu artiști
cu stomacul întors pe dos de frică de emoția trădării
(fotografie KmyB)

peut etre toi tristesse

astă seară vom ocoli străzile nelocuite unde câinii latră a moarte
 vom uita tăcerile în buzunarul paltonului maroniu
 nu mai suntem grăunțe de nisip fragil nu tresărim la o boare 
 tristețe te vei purta ca un artist unde ți-ai uitat pălăria
 o veselie cu tot dinadinsul ca un fard gros pe obrazul plin de riduri
 sunt călător într-o gară gând absurd să urc în tren să plec oricum chiar nepregătit
 am obosit să-ți dau nume mă mulțumesc cu miracolul existenței tale în fiecare palmă
 când în limbajul ostenit al întrebărilor enigmatice găsesc treceri vârf de albastru 

 

cerul dansează un tango pe furate

atât am mai apucat să mă prind cu mâinile de umerii cerului
până când în bucătăria din înalturi s-a cernut făina
dumnezeu va coace pâine am spus cu glasul stins
pe când pisica leneșă de felul ei și neascultătoare torcea în fereastră
cu o lăbuță a pipăit geamul să se încredințeze
căutam în cuvintele împerecheate semnificații profetice
e semn de prăpăstuire ziceau cândva străbunii
îmi cântai din clavir ca într-un poem monoton de bacovia
nu te fascina tabloul de duzină cu păpuși afișând o candoare pierdută
fulgi spuneai muzeu de mărunțișuri mi-e dor de aer mirosind a mere

trecut înăbușit în suc propriu

te descalți de aceste rădăcini ca și cum au  rămas  mici
și le lapezi într-o grădină de mult ne însămânțată
aștepți apoi ca cineva să treacă podul peste apele niciodată limpezi
să pășească în șoaptă peste glie să murmure că aici a fost odată crucea
nu mă pot dezbrăca și de carne aș rămâne atât de mărginit în orizonturi
am fost prezent la toate spectacolele cerului labirint interzis
mâna mea dreaptă în mâna ta stângă pe banca unde plângeam cu genunchii la piept

am văzut lucrurile minunate ce ne-au chemat pe pământ
din adâncurile materiei
împodobiți cu toate acele însușiri care sigur ne apropiau de îngeri
de pe vremea aceea sărutul era joc obligatoriu cu reguli simple
nu aștept de la dumnezeu decât liniște
bucuria de a mă întinde gol pe pământ ca un bob de fasole
trăind un singur anotimp apoi să sfârșesc în sângele ce îți susură
din degetele picioarelor până în creștet 

vinil

cristale descompun vibrații
acum fiorii zâmbesc în plasma
sângelui natal
păreau să urce până la cer
toate luminile din toate nopțile nedormite
cum o corabie mângâie pletele mării

niciodată nu suntem singuri
poate doar în somn când aripi ascunse
veghează
tăceri
când pânza viselor e prea subțire
și poarta încă încuiată

imprevizibil
mâini descătușate
urmează în pași mici
calea undelor
dans schimbare decor

inimă beată de agonie
însetate buzele culeg silabe
te uită cum liniștea adoarme
pe placa de vinil

firescul din privirea mută

mă rănesc țipetele unui virus asimptomatic
ca și cum mă învârt mereu în același cerc și nu mai pot
visa la stele la cele nespuse
doamne cum avem nevoie de inimi cele dătătoare de viață
să le păstrăm fără amăgiri să recunoaștem că iubirea
are o singură cale cea a mâinilor care se roagă a gurilor care cer
îmi apăr o parte din adevăr cu firescul din privirea mută
toți se așteaptă a vedea semnele sosirii
nu complic presupunerile cu gândul limpezit de amintirea cugetării
în ce investește sufletul dacă nu în dans fără aripi
din agoniseala asta ne-am ales cu fulger în atingeri
spectacol cu vânătoarea de umbre
îmbrățișarea va sfâșia aerul
te întrebi dacă nu cumva e ultima dată când poți să simți
glasul din artere

 (fotografie de Lisa Meyer)

singurătatea nu poate fi ținută de mână

până și un ticălos se rușinează de momentele sale de slăbiciune
s-au făcut investigații solide merită iubirea un monument
de parcă săruturile pe fugă din parc atunci când aveai 18 ani ți-au răsfirat
șiruri de amintiri era poate prea devreme dar uite că nimic acum nu te-ar mai putea clinti
din negura pâclă ce amăgește lacrimile sunt așa cum le-ai lăsat nestinse între membranele durerii

macheta mirifică a orașului de porțelan

desprinderea din placentă nu mai oferă surprize ci gust amar
nimic despre cortina vișinie de catifea unde odată te-ai ascuns
mă îndoiesc de viață moarte tot ce scriu rămân cu sentimentul că am fost nedrept
printre atâția binevoitori ce mi-ar întinde un pumn de otravă
gândesc ciudat întuneric se scurge prin toți ochii din lume toți porii să respire demoni
nimeni nimic nu face pentru omenire ba dimpotiva scuipă morminte
întâi să răspunzi la întrebarea asta unde au fost ridicați munții apoi liber
să îl distrugi însă doar cu palmele goale poți și apoi să mă întrebi dacă am iubit pământul
indiferența poate construi doar ziduri ce se năruie nu orașe din porțelan
iubirea rămâne la stadiul de machetă buze reci ce odată au sărutat doar spinii

sanatorium anima nigra

orice mi-ați spune acum sună dogit ca niște zdrențe roase
oricât ați încerca a le coase vor arată înjositor
nu poți îmbrăca un suflet decât cu mândria de a fi puțin și singur
m-ai întrebat ai vrea să mergem undeva acasă
în orașul acela suntem atât de mici și mulți
din pereți îmi zâmbesc sicrie cu brațe schilodite
cadavre mi-au lăsat ieri un mesaj de bun venit li s-a terminat cafeaua
mă vor aștepta cu pământ proaspăt galben maroniu ca un film mut
privirea țintă pierdută spre iad sau spre rai nu contează
nu pot localiza durerea printre toți spinii ce mă ating
cum nu pot desluși amețeală asta dintre somn ori moarte
o ultimă victorie voi fi iar balansoar curcubeu între dealuri

în fiecare pas simt cioburi de sticlă ,cărbuni încinși și prăbușire

sunt nume inexistent , oricum nu vă spun mai nimic despre sufletul meu ascuns
doar că sunt fiu al micilor globule care încet încet construiesc o viață sau ucid
ciripesc ziua laolaltă cu păsările , mă pot muta pe ramuri de pom
oricum, aripile au rams din străbuni,pe când căutăm liniște în fiecare apus
fiecare răsărit tăinuia peregrinajul între lumi , om de nisip invizibil între dune
cuvintele te amorțesc,te leagănă, te adorm,urmează ecoul și pășește
apoi poate vei vedea și lumina cum aleargă dintr-un suflet în altul și cum
întunericul părăsește inimi ,începe frica de iubire cum tuturor copacilor le e frică de foc
am avut un vis ciudat cu tăietori de lemne , brațele mi se stingeau într-un cimitir
din loc în loc,din când în când tresar ,speriat de slăbiciunea ce îmi învinge ochii cu
zbucium infinit , apa unui izvor sau vânt ce-ți mângâie fruntea
să nu crezi că nu știu,că nu simt, că nu înțeleg puterea unei flăcări
dar nu pot ,nu pot ascunde gheara blestemului ce încă mai spintecă timpanele deznădăjduite

plita încinsă a suferinței

de m-aș fi născut fluture n-aș fi cunoscut zborul
pereții s-au prăbușit prea devreme
dragostea vezi turnirul acela penibil între doi oameni și doi pitici
cu mâini cutremurate de atingerea muntelui
vom sta iarăși de vorbă ce știi ce vei înțelege
din povestea copacilor rătăciți
sunt grei sunt reci dar supli și puternici
ca două brațe de balerin
nu mă sperie nimic doar am văzut fuga unor frunze
sub picioare desculțe și umede

nici culise la îndemână nici cortină
totul se petrece la vedere și tot la vedere vei primi
pumnalul în inimă mecanism de mare finețe
întunericul din mine strânge îmi apăs ochii cu podul palmei
în secunda ștearsă lacrimi nu au valoare de adevăr
vor deveni doar fum pe plita încinsă a suferinței

01.01.2014

Anotimpuri în formol-coperta spate
Fotografie : Isida
Editor copertă:Miqhael M.Khesapeake

01.01.2014

Anotimpuri în formol-coperta
Fotografie : Sattara
Editor copertă:Miqhael M.Khesapeake

युद्ध

poți lupta încătușat cu ochii închiși
oricum în negură nu-ți vor folosi la nimic
te vei ghida doar după atingeri
pe umeri te bate un demon de mână te trage un înger
albul tace rătăcit între gri și negru
numai nădejdea saltă de pe un picior pe altul
fericită că acum pistolul a rămas fără  gloanțe
e noroi desigur drumul cu stânci grele
îți este prea cunoscut
ca un zâmbet sleit la aflarea  veștii
că durerea înalță

fotografie Berna Acaroglu Surmuz
     युद्ध= razboi ( sanscrita)

introspecție

uneori cobor în adâncuri
pe-o scară trimisă de vreun alt demon
ce mă bântuie sfâșie încătușează
ca într-un azil părăsit
în care odată fericirea se plimba
pe lungile coridoare
nu pansa rănile tristeții mi-ai spus
toate cicatricile rămân vizibile
până la altă și altă exorcizare
apoi voci îmi șoptesc din întuneric
vei rămâne aici artistule
nu-mi place poziția ta de clasă
față de zidirea lumii