chintesența absurdului (versiune cenzurată )

marianei îi plac telenovelele niciodată nu a negat că lăcrimează
de fiecare dată când jose armando o iubește cu foc pe helena toyota prin bogota
o părăsește rămâne însărcinată lacrimi iartă-mă nuntă botez final
îi stătea cumva în putere ca totul să fie un happy end happy hand precum o utopie

mariana e sociofoba psihodepresivă cu accente suicidale ce trăiește în ceruri pansate cu întuneric verde
gura ei latră după dragoste afecțiune cred că mă-sa nu a iubit-o când a fost mică
se târăște câteodată cu nasul în pernă prin camera strigătelor neauzite nebăgate în seamă
cu greu își înăbușă plânsul strigă mi-am greșit viața scârbită de toate anomaliile ce nasc în ea

mariana devine an de an cimitir al iluzilor machiate strident ce-și scot cățeii la plimbare prin cluburi selecte
al tuturor apelor animalelor plantelor ce odată i-au străpuns existența vijelioasă
hotărâtă să lege ziua de astăzi cu cea de mâine o baltă de sânge râde-n hohote pe trotuar
mariana e pasăre zboară liber până la prăbușirea altui avion în vârfuri de brazi