soarele-și face siesta pe o canapea mătăsoasă de nori
sorb vocale consoane cuvinte construiesc stări de veghe ce nu se mai năruie
mi-a rămas o mână obosită tremurândă pe glie
ce încă poate înălța deschideri prin întuneric
ascunși sub piele dumnezei fură atomi
sunt o pradă vânătorii de iluzii mă adulmecă
mă târăsc prin zăpadă îmi sorb sângele cald ca un ceai
tot mai adânc își înfig colții fără sfială în rădăcinile vieții
poate poate voi dispărea odată grenadă incendiară printre acareturi
lăsând în urmă brazdă zbuciumată
mă voi risipi în înalt în adâncuri covor minat și mișcător
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu