în fiecare pas simt cioburi de sticlă ,cărbuni încinși și prăbușire

sunt nume inexistent , oricum nu vă spun mai nimic despre sufletul meu ascuns
doar că sunt fiu al micilor globule care încet încet construiesc o viață sau ucid
ciripesc ziua laolaltă cu păsările , mă pot muta pe ramuri de pom
oricum, aripile au rams din străbuni,pe când căutăm liniște în fiecare apus
fiecare răsărit tăinuia peregrinajul între lumi , om de nisip invizibil între dune
cuvintele te amorțesc,te leagănă, te adorm,urmează ecoul și pășește
apoi poate vei vedea și lumina cum aleargă dintr-un suflet în altul și cum
întunericul părăsește inimi ,începe frica de iubire cum tuturor copacilor le e frică de foc
am avut un vis ciudat cu tăietori de lemne , brațele mi se stingeau într-un cimitir
din loc în loc,din când în când tresar ,speriat de slăbiciunea ce îmi învinge ochii cu
zbucium infinit , apa unui izvor sau vânt ce-ți mângâie fruntea
să nu crezi că nu știu,că nu simt, că nu înțeleg puterea unei flăcări
dar nu pot ,nu pot ascunde gheara blestemului ce încă mai spintecă timpanele deznădăjduite