Poetul tristeţii

 De pe pleoape ninse cu rugina vieţii

 Din negrul destin al florilor ce mor

 Cufundat mereu în tăcerea gheţii

 Culegea doar gânduri,prin viaţă trecător

 

 Îi adormise fruntea pe-o ramură de laur

 În zori de zi,o dalbă dimineaţă

 Picta pe frunze poemele de aur

 Cuvintelor de ceară el le dăduse viaţă

 

 Din palida lumina a soarelui răsare

 Şi până-n depărtarea nopţilor sinistre

 Colora suspine din neagră depărtare

 Cu lacrimi vechi uitate în batişte

 

 Îl numiseră poetul trist

 O umbră palidă ce se scălda în apă

 Un artist,un beletrist

 Ce setea de cunoaştere-şi adapă

 

 

 La moartea lui au plâns cuvinte

 Şi-au purtat şi doliu pentru o zi

 Coroane de lumină pe morminte

 Dureroase amintiri pentru cei vii