ich tote mich

                          
 crezi că tristețea dispare
 ca o durere de cap
 după ce iei un pumn de pastile
 nu liniștea nu vine din cer
 nici vacarmul din sânge
 știi pământul miroase a moarte
 până la limita suportabilității
 acum fiecare nucleu e gol
 antimaterie
 sunt lucruri care nu se spun
 nerostite vor fi cuvintele
 din visele în care
 ne-am trezit mai devreme
 
 am schimbat locul rugăciunii
 cu un zid biciuit 
 de mult nu îi simțeam acasă
 pe toți cei plecați în neprevăzut
 numai că pentru noi
 asta rămânea un fel 
 de a ne pune
 ordine în existență 
 târând lanțul 
 
 în rănile noastre ne unim 
 ca un mușuroi presărat
 între alerte lăuntrice
 și o stare de aiurea
 aud că lumea această-i 
 un abator 
 iar cealaltă rânjește 
 cu cărnuri între dinți
 
 renunț
 am învățat că 
 nu poți picta suferința
 fără un cuțit înfipt 
 în memoriile din cavou 
 

colindul niciodată scris

când poeții pleacă îi așteaptă zarea
știu că poezia le este o cale
înger ori demon strigăt înăbușit
al tuturor durerilor crescute din carne

deschise vor fi ferestrele cerului
iar moartea va fi atunci caldă
cum odată erau într-o iarnă
și brațele mamei plăcintele

să trăim a doua oară
povestea cu vânătorii
nu mai știu cum a început
nici cine de lumina cui s-a împiedicat
aproape magic albul din zăpezi

eram copii nu vorbeam despre neliniști
nici nu știam zâmbetul abia rostit
că vine din hora cu inimi

în somnul meu înmugureau copaci
spuneam atunci ca într-un colind
mai lasă doamne versul să ne vie
fotografie Sedeptra (DeviantArt.com)

tristeți mentolate

are să te doară singurătatea maria
 ca pe un copil căruia îi ascunzi
 cutia cu bomboane mentolate
 vor veni nopți grele vântul îți bate în ușă
 cu priviri bănuitoare și aripi plumburii
 
 te visez maria mereu cum mă rogi
 să mai vizităm cimitire spui că anatomia 
 iubirii începe de la sânge apoi oase 
 o respirație sacadată fiecare cunoscut 
 ne spune că viață-i doar un decupaj din moarte
 
 amintirile mele mie mi se cuvin 
 le strâng în brațe  le alung le jelesc
 cum privirea ți-a fost dialog între înalt și prăpastie
 iar lumina mea cerul în care dumnezeu ținea câteodată
 un discurs gratuit
 
 fericire de cei ce își ascultă glasul durerilor 
 undeva în afara lumii o inimă îi așteaptă
 să revină acasă
 

vouă celor care astăzi mai credeți în iubire

                                           

ne-am iubit și dincolo de furtuni
unde fluturi nu plâng când
pierd din aripi flacăra zborului
magie cu ochi întinși către fântânile
cu pântece mereu în freamăt mereu vii 

să citești în palmele fierbinți
un cer cu liniște străin de moarte
e numai vântul aduce un poem
dacă nu erai n-ai fi fost nu vei fi
copilul care mai poartă o candelă

întâi îmbrățișarea
inimi tânjesc după inimi
se zbate un suflu
peste abator
peste morminte

strigătul rost nu-și are
știi lupii ating singurătatea
cu colții mușcă din carne
sângele spală cărări
lumină pentru orbi

Fotografie de Anja Millan

ADN

                                   

tu,în curgerile tale prin vise
aduni pași de îngeri
cu mâini curate
speli sângele vărsat 

în ochi crește neliniștea
când trupul gustă
și înălțimi și căderi


meniul de azi
iubirea ca o tăcere de împrumut

À Rebours

cu forța ultimei spasme mă zbat
singurătatea-i prăpastia netihnita
în care amândoi am băut o ceașcă de cafea
cei de deasupra strigau când secundele se apropie
să-ți lași din brațe iubirea ca și cum timpul
nu se mai scurge șiret prin limbile ceasului
să nu-ți pese să ai curaj tăcut de a plimba
morții în lesă iar viii abandonați tot mai plăpânzi
tot mai reci într-o cușcă de fier forjat
prin care la infinit fotografiezi umbre

ți-am spus viața-i un drum
cu sicriul pe umeri
și chiar de nu mai plouă nu mai ninge
te simți ud

doar cu mine însumi rămas

odată iubirea îmi umbla prin carne 
 urca pe trepte până la stoarcerea luminii
 îmi rămâneau întrebări niciodată trezite
 ca într-o capelă cu icoane ce nu au plâns
 până azi și nu vor mai plânge 
 la început sub clocotul unui sânge 
 dintr-un poem niciodată al nostru 
 cuvintele altora s-au scurs prin gurile fragede 
 când spuneau că trupul e biserică fără turle
 nimicuri dureroase clădite pe un discurs gratuit 
 întoarcere acasă cu privirea arsă în amurg
 uite așa se va șterge urma izvorului blând 
 în prag să nu te aștepte decât o liniște desăvârșită
 cu care să nu poți vorbi să nu o poți atinge 
 un vis ce nu ne aparține și un sâmbure crud
 să nu ne fie nici mamă nici tată 

dolce far niente

                                                                         

strângi la piept clipe încremenite 
 sunt un străin în ora asta sub acoperire 
 nu-mi poți spune pe nume 
 dar îmi poți fi cădere mântuită 
 singura consolare certitudinea că
 ne trezim din zbor cu ochii ațintiți
 spre altă reverie 
 îndrăgostiți pierduți în războaie 
 la granița dintre a fi și iubire 
 povești sfărâmate 
 viața infinge adânc pumnalul
 în amintiri 
 

chrysalism

                                   

întreg cerul mă cheamă și chiar de încremenirea demult a început
sorb lumina dincolo de curaj cum se zbate în mine fața nevăzută a ploii
mlaștină albă acum vei știi cum zboară o pasăre cum se odihnește apoi
sub granițe de umbre între infinit și păcat altar cu pânzele în cântec
din vraja asta nimeni nu scapă când îmi vorbești despre iubire ca unui muribund alunecând
între viață și moarte își spală obrazul cu un mâine în treacăt când azi e el însuși un învins
dar vor străluci răni de ajuns e un cuvânt licoare ca tot neînțelesul înțeles să fie
prin toate inimile se sfărâmă o capelă respinsă în piept o pace amuțită se închină
un dumnezeu cu suflu fierbinte ne povestește despre război ne cântă servește ceaiul
și n-am trăit n-am visat mai mult ca un albastru fecundat plumbuit de absență

poet cu ochii larg deschiși pe întuneric

se despletesc cerurile și fulgere le scrijelesc obrajii
 celor care au căutat binecuvântări li s-au dat 
 tronuri cu așternuturi calde în zadar cântăresc mulțumiri
 învață pe de rost simțurile viilor fiecare licoare a morții
 odată a fost literă nescrisă din veacul iubirii
 
 au fost vremuri fericite când vorbeam despre lumină
 ca o piele nepătrunsă ni se pregătea culcuș firav 
 și osteniți ne predam unor căderi perpetue 
 iubirea strigă din toți rărunchii să stăpânim 
 să alungăm din ferestre întunericul să dăinuie vraja 
 
 între poezie și împărtășanie o biserică trudita
 unde rugăciunea smaltuieste inimi 
 unde cât e ziua de lungă icoana se închină călătorului
 el cere doar apă și în sinea lui își vorbește 
 oare mântuirea vine înainte sau după primul sfârșit 
 
 

amintirile au miros rânced de sânge închegat

nici azi nici mâine nu mai ești acasă
 m-ai făcut să cred că te întorci 
 într-o poezie două cuvinte o tăcere
 care să-mi străbată singurătățile
 e un bun moment să șterg praful 
 mi-am zis în fiecare dimineață înșelătoare
 când mă trezeam în toate puterile 
 deschideam o fereastră și fiecare trecător
 știa că tinerețea mea arată altfel 
 i-am rugat să-mi păstreze sângele
 martor cheie la sfârșitul lumii 
 au râs au trecut mai departe 
 ducându-și pe umeri copiii
 un vis sufocant cu inimi putrede pe catarge 

odată și această iubire a fost adiere de vânt

nu poți amâna liniștea dincolo de durere
nici inima să o ții încătușată
să nu o lași să zburde
ca un ștrengăriță
rătăcită printre străini
să nu o adapi cu apa vie
care vara se strecoară
de sub streșini
ca un șarpe
răcorind trandafirii 

să nu lași între noi
o moarte să vină valsând
să crezi în rugăciunea
învățată în copilărie
cum că o iubire
potolește guri însetate
un cer nou
se înalță
din adâncul furtunii

o simți
întunericul nu-i atinge buzele
nici noroiul nu-i joacă în ochi
îmbrățișare țâșnită
acum îi știi toate drumurile
rătăcirile toate
s-au stins cândva
la voi în mormânt

se vede pe camere

                                   

aici a fost tărâmul făgăduit
precum în scrieri
așa și dincolo
o mână nevăzută cobora
din când în când
peste ceruri
spuneai că ploile ascultă poezii
iar singurătatea colții
unor lupi flămânzi
nu așa zboară fluturii iubito
dansează sub voal
desfăcut de păcate
se vede pe camere cum
morții au treabă
în viclean război
fac lumea să cadă
iar viii vorbesc
despre neliniști
abia mai adună suflete
când le e sete

vara când am ucis împreună

                                  

credeai că nu se poate trăi cu atâta tristețe dar
 o inimă nu bate nici pentru viață nici pentru moarte
 ci rămâne într-o veșnicie nedefinită
 cosciug subjugat al timpului  
 sunt greu de iubit 
 am uitat să cântăresc apa
 acum plouă cu sânge 
 dor venele 
 ca bocet de părinte
 risipit în vâltoare
 știi gândurile îmi pot fi și dumnezei și demoni
 când întuneric se izbește de lumină
 se trezesc guri însetate 
 vii cred în evanghelii
 morții demult nu mai bat din palme 
 

să doară ca un tatuaj în palmă

atât de suav are să doară iubirea ca un tatuaj în palmă
 și parcă focul mocnește mai adânc când nu te pierzi
 în brațe adormite când răsuflarea caldă nu-ți inundă fruntea
 nu am să te dau pe o mie de îngeri dar  ți-am vorbit despre demoni
 cum se plimbă vii sau morți prin fiecare amintire nimeni nimic ușor
 nu mai duce pe umeri pe tălpi nici nispiul nici umbra primelor cărări
 această viață este pentru amândoi un șarpe domesticit îndrăgostit și muritor
 

no land for love

prin morți colorate ascunzi țipat rostogolit
 și nu-ți mai este teamă de copacii bolnavi
 îi întrebi dacă le-a fost sete dacă îi poți strivi
 cu privirea într-o singură flacără 
 nu știi dacă viața e caldă sau doar ți-au amorțit degetele
 unde sunt clipele de gingășie înainte să pui virgule
 între anotimpuri 
 mai rămâi cu zbucium cu plânset și pași neobosiți 
 iubirea se făcu cât o așchie mi-a vânat inima 
 mă gândeam să-mi botez sângele cu nume străin
 la ce bun are să-l culeagă un șarpe din ultimul clocot
 fără să afli cât de curat ar fi fost sub genunchii tăi 
 în care odinioară îmi săpam sărutul

vitreg

am învățat că pot striga
fără a-mi ține capul în palme
că suma tuturor durerilor
este egală cu respirațiile demonilor
sângele mi-e vitreg și greu
uite ce au făcut din cântecul despre stele
pentru că e nefiresc să porți
cea mai prețioasă comoară
numai pentru tine

cu ce drept să mă împart
între azi și mâine
să-mi leg zilele
de stâlpul imfam
priviți acești ochi
și brațele unui înger vitreg
mi se zbat printre litere

sunt doar un piept
prin care zvâcnesc
toate sufletele lumii
când îl deschid
țâșnește poezie

iubire pentru mai târziu

are să-ți înșele simțurile dar
nu vei mai fi străin
într-o lume străină
iubirea vine dansând spuneai
cum frunzele sărută vântul
întâi se desprind de pe ramuri
se împletesc în covor convoi
fiecare toamnă cu miez de poezie
pe oriunde mergi o simți înfiptă în piele
o porți la piept o respiri în fiecare ninsoare
acest miez de lumină va încolți
în golul dintre inimi

acasă

să bați la atâtea porți cu minciuni colorate
 ca și cum într-o zi cineva să-ți răspundă
 intră fiul meu să te aștepte cu masa pusă
 o femeie al cărei glas nu ți-l amintești 
 și totuși să o îmbrățișezi ca pe o mamă 
 să descoperi în ochii ei blajini 
 strălucirea unei dimineți întârziate
 sau cerurile în care seninul era nesfârșit
 în tine să nu se mai înmulțească 
 nopțile fără de rămas bun 
 palmele ei cu un soare sădit te încălzesc
 aidoma puterilor divine 
 după toată strălucirea și mărirea lor
 

sunt oameni

te gândești undeori că
sunt oameni care
ți-au lăsat treceri fără urme
doar o adiere
ceea ce nu mi se pare
chiar de o gravitate excepțională
vecinul care s-a mutat în străinătate
cu soția cei doi fii și soacra
colegi de liceu facultate
oameni cu care nu mai împarți
amintiri comune
vaza din cermica nesmălțuită
care s-a spart ieri la amiază
lăcrimând câteva cioburi pe covor
ce se întâmplă cu iubirea
pe care nu a înțeles-o
nici ea când îți citea câte un poem
nu ai mai deschis albumul
fotografii mărunte fără mesaj
fără sens odată o comoară tandră
acum cetatea în care gem dureri încuiate

învață zborul

 
 chiar dacă și eu aștept
 deschiderea aripilor avântul
 întâi încep a silabisi poezie 
 alte pasări își cunosc drumul
 fără milă pornesc în război
 lumina le este pradă și hrană
 undeva departe vreo ceată de nori
 pas cu pas acolo se înmulțește 
 din spicele grâului și apa neîncepută
 un ecou de liniște sacră 
 
 învață zborul copile 
 altfel mereu îți vei târî pe cer
 privirea neconsolată 
 în zadar te vei smulge din vise 
 în căutarea unei noi minuni 

scrisori de adio

  
 în orașul cu șapte cimitire
 se moare în fiecare zi 
 pe cărări sărăcăcioase 
 cu  mlaștini adânci
 genunchi obosiți se închină
 ah,ce nebunie 
 viața înserează un priveghi
 înmormântări pe întuneric
 secunde reduse la o poezie 
 litere cu limbi de foc
 rămân arătări de mai 
 aștept cel din urmă cântec
 și poate glasul cuiva
 să mă trezească
 să nu mă judecăți 
 nu-i ușor să-ți amintești 
 cum sună speranța
 aștept să fiu următorul 
 căruia un cer deschis 
 îi poruncește să-și adune oasele

bine ai venit singurătate

va veni vremea când ai să poți spune
am trăit când privirea va rămâne răstignită în aer
și nu mai știi ce să faci cu amintirea ei
de seara până dimineața în jurul odăii
se lasă un cutremur se înmulțește neliniștea
pereții încep să șoptească întunecat și des
se scurg în tine incertitudini ca o ploaie de vară
nu mai poți ascunde plânsul pe sub pleoape
o palidă umbră pe care nimeni n-o păzește
să te arunci să o prinzi lacom să fie a ta
ca o fostă iubită un colț de pâine sânul mamei
să potolească gura însetată brațe ce alte brațe
nu au mai cuprins iubirea ți-a devenit prăpastie
în ea strigătul morții se încolăcește precum un șarpe

 

 

nesfârșitul senin

să te agăți de viață
cum se
târăște o pisică
abandonată prin noapte
în băltoace de ploaie
tot mai întunecată
strălucește carnea
din visele cu foc
sădește soarele
un bulgăre nobil
printre umbre
se joacă mereu
de-a vântul
pe umeri desfrunziți
acolo descoper
leac de tristețe
și ochii tăi
cum îmi
sărută lumina

coridoare

 dintr-o dată mama a privit în gol
 îi tânjeau tâmplele după 
 un alt fel de lumină un răsărit întors 
 ca și cum păsările s-au prăbușit 
 de pe cer și-au uitat obârșia 
 și nu se mai întorc vreodată 
 în grădina unor suflete străbune
 a simțit cumva chemarea pământului
 cine știe cui îi va zâmbi de mâine
 prin ce culori își va pierde un zâmbet
 cu mine ce să fac dacă vreodată 
 mă vânează tristețea cu al său 
 întuneric geros 
 unde vor fi gingașele mâini 
 care vor să alinte 
 trecutul se târăște ca un șarpe 
 prin ierburi 
 și nu găsesc copite 
 care să-l sfărâme 
 un strigăt
 îmi amână liniștea
 groapa asta mi-e de ajuns
 și ora-n care-mi număr 
 crucile 

timpul e răspunsul lumii la strigătul de lup

gânduri nestatornice
se deșiră
semn că cerul
ascultă dureri
din înălțimile tăcerii
se rup ferestre
către niciodată 

să ne spunem adio
în timpul vânătorii
n-ar avea rost
prada așteaptă
de cealaltă parte
cu parfumul morții
cimitirul nu este gol

cel mai adânc mister
rămâne timpul
cum se desprinde secunda
din orologiu
izbește încăperea
atinge în treacăt guri
cu zâmbete false

îți poți întoarce privirea
dar ceva lipsește
din înalt
din adâncuri
un strigăt de lup
de la o zi la alta
mai rânced
mai înșelător

seamănă cu ce am trăit cândva

poate nu-i cea mai reușită poveste despre viață
dar chiar nu știu de voi mai spune vreodată alta
când printr-o nevăzută fereastră moartea pândește
caldă precum cafeaua din zori mai smulge albastrul
din priviri încețoșate
visez brațe și poduri semn că e timpul iertării
că dincolo cineva trăiește o existența paralelă
mă zbat în păreri de rău nu mă pot trezi cu
o secundă mai tânăr
seamănă cu ce am trăit cândva
doar că drumul e în sens invers
de la exterior spre interior
când împărțeam nimicurile la toți
așa pictezi ape
în căutarea potopului 

in fotografie Daisuke Yoshimoto- dansator de butoh)

azil de fluturi

 în azilul de fluturi 
 aripi  flămânde 
 se cațără 
 cu fiecare nouă ninsoare
 mai mult și mai mult
 aproape de ferestre 
 ca și cum s-ar opri pe un mal
 să culeagă tăcerea 
 niciodată 
 nu a fost mai frig
 în verdele frunzelor
 dintr-un salt 
 înlăuntrul meu 
 observ soldatul 
 a cărui moarte
 a venit dansând 
 sub cerul copil
 nu pot să adorm
 visul mi-ar răpi lumina
 de când mă știu
 din propria piele
 adun cenușă
 avem timp 
 să ne trimitem scrisori
 de pe o lume pe cealaltă

 
  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

ahava ( אהבה)

  I

 să am certitudinea 
 că dragostea din dragoste se naște 
 și nu există cărți care te învață
 cum palmele se ating 
 inimile se zbat
 în numele rugului 

 II

 îngerii mei sunt 
 ploi de lumină 
 îmi udă cărările
 cu raze 
 se joacă pe cer
 inventează nuanțe noi 
 fără a măsura imposibilul 

III

 odată îmi purtăm sufletul 
 într-o lume care nu-mi 
 mai poartă cuvintele 
 nu-mi cunoaște tăcerile
 se îmbrăca mereu 
 în sângele noilor veniți 
 imuni la goliciunea 
 celor pământești

IV
 nu mi-ai spus că poezia 
 e iubire ferită de apă și foc
 dumnezeul ce face 
 stelele să cadă 
 nici că poetul e înfrântul 
 din lupta cu amurguri 

 

stirpe

să te iubesc cum cerul își așteaptă norii
să se prindă în horă
străini prin lume în visul viu fără sorți de trezire
întindere confuză dintre anotimpuri
cu sete priveam spre orizonturi întoarse
spuneai că acolo se nasc ușor poeme
fără cuvinte doar din îmbrățișarea soarelui
cu umbre
să te iubesc cum lupii își așteaptă prada
și iernile întâile ninsori

dacă nu m-aș uita
în oglinda vremii
secundele ar trece
cu pași eleganți
din ființă în neființă
n-ar ucide
nici păsări
nici flori

aici trăiesc certitudini
și între timp
în loc de inimă îmi crește
un oraș
unde
singurătatea miroase a moarte
ca un sicriu în așteptarea împământenirii

photo : ''Motherhood'' by Prince K

înaintea suferinței și după iubire

întrebările albe
vindecă
uitări
ca o pilulă
pe care ți-o administrezi
de fiecare data când ratezi
câte o bătaie a inimii
într-o singurătate vegheată
spuneai că iubirea
îți este cea mai vie amintire
delir
cu o mantră a cerului
dai chip cuvintelor
fără umbre
fără priviri
numai că pentru mine
drumul obosit de pași
de certidudinile mele
nu-mi mai recită
din poeții
odată strânși la piept
nu-mi mai dezgolesc
mormântul
nu e nevoie de gesturi
sau vreo lacrimă
deși se înnoptează repetat
în propria ne-luptă

requiem pentru lacrimi de păpuși

 în temniță totul ca-nainte
 captivitate amorțită 
 uneori gemete surde
 ale unor jucării abandonate
 parcă zămislite sub zodia beznei
 raze fâlfâinde leșină peste gratii
 arătări prin ceață
 semn că nu mai știu
 ale cui sunt chinurile 
 ori din ce pântec cândva 
 s-au născut 
 
 dulcea oră de amăgiri acum începe 
 când un șarpe domesticit mai smulge 
 un măr sau întreabă 
 cine a fost prezent 
 la înmormântarea celor 
 din urmă priviri 
 ele stau împietrite 
 cu ochii neclintiți 
 din când în când atinse
 de banalitatea unei lumi 
 pe care încet o părăsesc 
 
 pentru noi ceilalți 
 spectacolul a luat sfârșit 
 gurile ni se vor umple
 cu un cântec de pace 
 nimeni 
 nimeni nu știe
 cine va sta de strajă 
 umbrelor 

devenire

sunt oximoron plauzibil
oarecum explicabil
și fără cuvintele din mine
aș fi doar o groapă comună
în care morții au uitat
de dumnezeu 

 modelat

din întâiul suspin
întâia îmbrățișare
a mamei
primul plâns
de copil

inima devine rugăciune
nu mai este nimic
neobișnuit
nici în ceruri
nici pe pământ

clipa
răsună dureros
când se pierde
în neant
neîntoarcere
timp absurd

rămân aici unde mă aflu
în cetatea asta sărăcăcioasă
cu întunericul meu și
puține scântei de lumină
parcă năruit
parcă binecuvântat

senin

ca să îmbrățișezi lumina
trebuie mai întâi
să te strecori
prin coridoare întunecate
să pipăi diminețile
cu ochii încă adormiți
să-ți fi petrecut nopțile
în leagănul copilăriei
unde sufletul străbunilor
mângâie cerurile

să descoperi
comori nesecate
leacuri neștiute
sărutul mamei
ca un soare sădit
în mijlocul zăpezii
să nu ai curajul
de a te mai trezi
castele de nisip
să-ți fie călăuze

senin
e zborul fluturilor
și aurul din aripi
privirea încărcată
de comori
de aici nu vrei
a te mai întoarce
în tine se înmulțește
liniștea sacră
a unei abandonări

confirmare de primire

fiecare inimă cu poezia ei
cum fiecare pământ își
îngroapă morții
înaintea ultimului gong
dintre două cuvinte
apoi lumina se frânge
ca un candelabru
în cutremur
devii străin
nicio muzică
și fluturi dansează
e despărțirea de-o mamă
unduirea ochilor
încă visând
glasul tatei
ne spune
să mai cumparam cruci
acum știi
sufletul nu așteaptă
confirmare de primire

will never replace love

nimeni nu mai cântă acum despre aripi nimeni aici nu mai crede în zbor
zidurile sunt tot mai grele sângele-i o mare fără scrâșnet deasupra
iar cuvântul mi-a devenit un oraș cu străzi înguste
poeții în sfârșit limpezi mă salută din tramvaie
știu că rugăciunea mi-e de prisos și nu înlocuiește atingeri
când între ziduri întunericul va trăi mai mult dezbrăcat
nu am văzut niciodată cum lanțul se rupe se zguduie un munte
se întâmplă ca uneori să nu pot spune nimic să adorm
să nu am nevoie de nimeni atunci devin eu
de la o secundă la alta strivit de o cruce cu brațe schiolodite
de parcă n-aș fi aici de o veșnicie și nu aș ști că
în locul iubirii va crește o mlaștină

ce mai faceți voi,oameni fericiți

nu am multe de spus de altfel nu aș fi în stare
 după ce toți demonii m-au posedat 
 știu acum că un dumnezeu mai învins decât mine
 nu poate exista
 ce nebunie văd când deschid cerurile 
 fulgere grădina cu muritori
 și nici urmă de icoane 
 plângând cu eleganță 
 care să mă facă iar să cred
 în iubirea de semeni 
 ce caut în lume încă n-am aflat
 trăiesc orișice iubire ca pe-o obișnuință
 redus la poeme cu oameni fericiți
 ce aleargă se pierd în neîntoarcere
 pântecul nălucă mă cheamă
 să fiu eu strigăt să îmbrac 
 această liniște într-o nouă credință 

violent memories

sunt zile ploioase de octombrie
când respirații străine bat în ceafă
port plumbul  universul pe umeri
de mine departe se răsfiră lumina
țâșnește din cuvinte cu miez de ceară
mă zbat din nou pe-un drum nemilos
împart cununi împietrite trecătorilor
undeva pe asfalt moare o bătrână
fără poezie doar cu cerul deasupra
sunt la dietă nu mai beau sânge
mă hrănesc cu lacrimi cu clipe cernite
zburdă prea repede timpul
moartea grăbită șterge praful
aruncă o cortină peste prezent
în amintiri și orbii au început să vadă

capcană pentru păsări

n-ai să-ți amintești vreodată sânii mamei ori cântecul de leagăn
cu care te adormea în pruncie nici brațele tatălui nu te-au strâns
niciodată despre asta nu-ți va aminti nici o fotografie bine înrămată
și supusă putregaiului pe vreun perete dintr-o cameră vizitată rar
e ca un vis viu în care privești o ninsoare totul e departe de tine
străin nu poți număra secundele orele infernul cuvintele nu curg
nu-i râu sânge poezie sub soare sau nori e totul adoima primei
iubiri nu îți amintești dacă a fost fata din vecini sau întâia femeie
plătită lupi flămânzi ar vrea să muște din lumină atât cât se poate
moartea vine pe furiș ca o capcană pentru păsări smulge aripile
moartea-i pui de cuc ce învață zborul somn împletit cu vacarm
glasul disperării la fereastra unui suflet gol

să răstignești singurătatea

 în fiecare dimineață te trezești cu ochi ce tânjesc după lumină
 dar întunericul mușcă mai avid din carne să știi că umbra ți-e 
 din ce în ce mai aproape tristețea nu se definește se simte ca
 o ceață se lasă din creștet până în călcâie 
 mai spune-mi povestea ușilor închise cum rătăcește frica
 sub așternuturi în drumul spre alte mâini tremurânde 
 te cuprind spinii orice strigăt îți este mamă tată sânge 
 cum zboară îngeri fără aripi spre văzduhul cu minciuni colorate
 și cui ziua îi va zâmbi când fără de milă fulgere îți fură cerul
 dumnezeu ți se rostogolește sub unghii sabie sădită să răzbune
 te lapezi de trei ori înainte ca soarele să plângă ca o liniște nobilă
 să-ți acopere și ultimul legământ 

killing strangers

dacă n-ar fi considerate nelegiuiri
câți dintre voi nu ați comite
cele mai oribile crime fără a
sta pe gânduri fără a vă spăla pe mâini
de sângele ce cheamă la noi și noi orori
ați săpa prin carne ca prin cele
mai fine fâșii de nisip
să dăm omul lupului
și fratele pământului tată 

n-am avea nevoie de arme
cu palme goale am sfâșia
gâturi care prea sus își țin capetele
burți prea îmbuibate
chiar în dumnezeu am arunca
cu pietre mai puțin prețioase
să nu-ți faci chip cioplit
avem nevoie de icoană vie

în noaptea asta
alerg nebun pe străzi
cu ale voastre suflete
agățate de-un cuțit

firimituri calde

ai învățat că viața nu-ți pune mâinile în cap
din contră mai degrabă te leagă de picioare
îți aruncă din când în când o frânghie
de care chipurile să te prinzi să te salvezi
dar prizonierii mereu rămân în temnițe
și gurile lor nu se fac nici ascultate nici auzite
doar mușcă uneori din aerul rânced
decupaj din tabloul cu demoni 

ai învățat că tăcerea și doare și vindecă
cum o injecție de anestezie înaintea
operației pe cord pătrunde în sânge
culcuș la rădăcina roasă a cărnii
te întrebi dacă mâine alta va fi
zvâcnirea dacă speranțele rămân fragede
ori se ascut ca lama unui cuțit
pregătit pentru sacrificare

ai învățat să poți trăi cu bucata de suflet putrezit
fără a o da la o parte ți-e destin -cangrenă
din burta peștelui se nasc alte burți flămânde
rumegă în gol un taifun lăuntric
te cauți mereu pe alte maluri
în alte spații ce nu le poți cuprinde
când rogi cerurile să nu trimită pâinea
îți ajung firimituri calde

câte dureri au să mai vie

  nu mi-am întâlnit adevărații părinți
 seara vorbesc cu un frate nenăscut
 îmi spune că fericirea nu-i în mâinile vieții
 degeaba drumul îl ascund sub rădăcini-lumină
 
 va veni o vreme când toți spinii se vor smulge
 iar singurătatea are să fie o veghe asistată
 întâia poruncă
 după iubire
 
 nu sufăr îmi duc cântecul deasupra umbrei
 cea mai vie amintire îmi rămâne 
 prima durere
 și timpul de mine străin 
 

 

incontro con l'anima

 să nu ne mai ascundem după degete amorțite
 știi că nu mai îndrăznesc de mult o minune 
 o biserică icoană cruce carte sfântă 
 între bătaia clopotelor și orele târzii
 îți vestesc perfecțiunea 
 
 ce vei spune despre mine când toate porțile
 obosite se sprijină pe umerii cerului
 și nici măcar un zâmbet 
 n-am să las înăuntru 
 pe gura dorminda
 
 în palmă linia vieții parcă se ascunde 
 timid sub cărnuri cenușii 
 nimeni să-mi răspundă 
 la chemări
 la atingeri 
 
 amintiri se suprapun
 voit ori nevoit
 conștient  sau inconștient
 fără a le putea alege
 ca dintr-un vraf de clătite
 
 să urcăm zidul
 să căutăm sensul
 ar fi imposibil
 destinul ne gâdilă
 în tălpi 

goodnight lovers

să nu ne spunem cuvinte mari
îmbrățișarea face cât un univers
estompat în absolut iar sângele
lovește mai cu putere pereții inimii
sunet scurt impenetrabil însoțit de scântei
tnt for the brain existăm simultan
altarele aceleiași biserici
întuneric acoperit de lumină

atingerile dirijează dezordinea
între aici și acolo veșnica reîntoarcere
vom alege mereu liniștea amurgului
atunci toți vor îndrăzni să creadă că
iubirea poate trece dincolo de ziduri