irefutabil

 
 timpul
 ca un fir de iarbă 
 tace
 din ecuație
 lipsesc doar eu
 tu 
 arată-mi 
 întoarcerea 
 tuturor viselor mele
 ce azi se luptă 
 cu dorința 
 pictez urmele sfârșitului
 pe călcâie
 undeva pe drum
 m-am pierdut
 și așteptările
 se rostogolersc
 în gol
 viața smulge violent
 străluciri de raze
 mi-e greu 
 din ce în ce mai greu
 să joc
 acest spectacol 
 în vers liber
 de care ar trebui 
 să râd
 și să mă bucur 

numai după ce vei lua cu tine toată poezia din lume

poți trăi cu adevărat îți poți duce existența liniștit să ieși din scorbura unde rar se arată lumina
să uiți de cotlonul acela întunecos cu prețul unei aduceri aminte din când în când până și mersul
pe cărbuni are să-ți pară ușor vei zâmbi lumii încăpătoare și ai să rogi pe fiecare străin să te țină
în brațe rămâne în urmă un ecou dar acum mai vrei puțin te întorci pe cealaltă parte din obișnuință
trimiți îngerii înapoi în cer preferi să te lași în genunchi în fața urmelor să nu crezi în taine care vindecă ochii ca o furie a apelor toate reduse la o groapă comună toate oasele ce-și spală carnea
de pe oase într-o distanță sufocantă a vreunei fugitive iubiri în dedesupturi sufocarea falsă biruință
mascată în trădare falsă contopire a sufletelor din care nu-ți mai poți înflori nici stranii emoții-oglinzi
condamni aparențe te uită în gura acestei nopți ce ne-a fost dată să o cărăm pe umeri până la deces un destin simplificat până la ireductibilitate dintr-o dată toate respirațiile se reincarnează
în peisaje cotidiene liniștea se scrie fără subtitlu un pact abandonat în tumultul crizelor de nebunie
prietene numai după ce vei lua cu tine toată poezia din lume renaști într-o piele nouă altfel numită 

Fotografie de Safaky Ildiz

dresaj

de mic nu mi-a plăcut să merg la biserică
 oricât de mult încerca să mă dreseze bunicul
 om important în administrația cocinii
 (a se citi clădirea aia mare cu T deasupra
 în care porci curați la trup și mizerabili în suflet
 se scaldă-n haine sclipicioase și mașini)
 rar intram în acea peșteră cu pereții pictați
 în culori grotești parcă inerzise lumii de rând 
 știam că monștrii nu se ascund sub pat
 ci undeva prin altare în cărțile cu coperți groase
 și negre pe pereți aproape însângerați și falsele
 lacrimi din icoane a cărei nume unii îl scriu cu 
 litere mari IUBIRE dar adevărul din viața mea
 nu l-am găsit vreodată acolo iar minunile erau dincolo
 dincolo de mine de slujbele de duminică în care poate
 un om mai păcătos cu sufletul mai chinuit ca al meu
 țipă pe dinauntu și pe dinafară euforic promite marea cu sarea 
 dar eu știu că nu nu se luminează ușor întâi rămâne pe cer
 o întindere rugoasă un noroi pâclă iar prima rază de lumină 
 îmi scormoneste prin organe poate de aia trăiesc puțin uneori
 prind licurici și-i numesc  speranță  cu o inimă caldă ridic castele 
 din nisip știu că am dreptate și nu-mi trece 
 

abandon

             
 
 dansez în jurul unui pom de crăciun imaginar
 cu ochii închiși 
 simt cum
 era cald în brațele mamei
 afară fulgii desenează 
 pașii înapoi 
 până la mormânt
 nu mă pot lepăda de
 mizerie-memorie 
 m-aș bucura dacă
 trupului meu
 i-ar crește globuri
 aș fi un oraș 
 în afară celor
 văzute și nevăzute
 condus de mine însumi
 o lume a cuvintelor -dorință
 fără vârf 
 o aproape copilărie
 într-o feerică 
 aproape dimineață
 privesc în mine
 și plec 
 

lobotomie

jocul de-a singurătatea
nu m-a dus departe
am trăit
am murit
m-am trezit
lacrimă subtilă de dimineață
căzută lângă ceașca de cafea
câtă durere poate duce
un trup de neînțeles
pentru harul de a iubi viața
noaptea-i bogată iubito
în așteptări sterpe
și stații neatinse
rostogolit în timp
îmi număr firele cărunte
semn prevestitor
pot încă visa
peisaje plutitoare
nebună desfătare
a ochilor
de nu poți să adormi
ucide

Fotografie : Elena Samko

este atât de frumos întunericul annabelle

se coboară moartea peste sat 
nu-ți lasă timp nici măcar 
 să pleci capul 
 la jongleriile lumești 
 să-ți speli mâinile obosite
 cu sângele pământului
 o dată să-i mai săruți
 sideful prețios 
 al buzelor
 începe ca o poveste 
 spusă la gura sobei
 pe când în casă e cald
 afară plouă 
 a prăbușire 
 crezi că ai mai fost acolo annabelle 
 cunoști deșertul sufletului 
 peisajul de singurătate 
 legătura între noapte și zi
 să te îmbraci în albastru
 au să te aștepte 
 în adevărul lor 

 
 

cotard

cândva n-am să mai scriu celor ce m-au înșelat cu durere cățărată pe oase
mi-e greu să rup bucăți de carne de suflet să nu respir să mă despart de mine
am să trăiesc dar nu știu decât să privesc înapoi cătușele încă mă strigă
de undeva de dincolo cineva pipăie colțuri cu lumină deschide încet ușa
fără să facă zgomot și știe că odată a mai fost aici singur împreună cu
păcatul în deșert când a luat numele iubirii sunt clipe nepătrunse tinere
care cu greu se lasă întinse pe degete minunea de fiecare zi sculptând
banalitate care ne dă umbra poate fi frumoasă și moartea un autoportret
în nonculori

suicide machine

prin ciorchinii trupului meu tristețea țâșnește ca un sânge
din cele mai fragede cheaguri în mângâieri ghemuite îngerii
cer lumină doar scrâșnetul oaselor mai taie din otrava surprinsă
în nevinovăția trăirii un șarpe îmi mușcă din ochi amintește de
o vijelie la spitalul de orbi se face dimineață iluzie perfectă cu
inima grațiată din închisoarea pieptului meu nu-mi pot închide
tăcerile acolo unde dumnezeu de abia răsuflă poate el e singurul
ce n-a fost vreodată bolnav el singur zâmbește zilei de mâine
cu speranță cu durere pe durere călcând eu doar aștept ca cineva
cunoscut să mă strige în propria mea închipuire niciun umăr pe care
să mă sprijin nicio oglindă doar un vârtej

tetra amelia

  
 
 să mă ierți tată din nașterea mea nu s-au născut cuvinte
 nici lacrimi doar tăceri cu suflet nepereche și câteva șoapte
 până astăzi nedeslușite din mantia tristeții când mi-ai atins
 inima cu mâna precum o patimă surdă îți păream copil pedepsit
 cu mâinile pline de noroi am devenit o stâncă în vârful meu 
 umbra vântului ce odată mi-a fost păcat acum fericire 
 tată sunt rânced fără de putere încerc să mă conving dacă 
 cerul își poate ridica și el brațele mai sus decât alt cer 
 se face ziuă iar locul meu nu-i aici între aceste povești cu 
 piele descuamată nu cunosc mai mult decât acest labirint 
 al singurătăților mele și gustul amar al iertării 
 hai aruncă altă piatră o voi țese poem 
 viață inventată în mijlocul flăcărilor nu pot să ard 

vin sărbători și-n mine mor colinde

cui i-a trecut vreodată prin minte să îmi trimită îngeri e nebun
sunt prea plin cu demoni care se întâmplă ca un refren
și se lovesc de clipe nu-mi ating decât singurătatea palmelor și
fruntea în subsolul memoriei copilăria când mâncam pe ascuns caramele
amintirea mamei din ce în ce mai ștearsă o împrospătez cu fotografii prăfuite
răsuflarea iernii o muzică interioară o las să mă răvășească să mă cânte până adorm
atunci visele îmi traversează carnea iată-mi sângele cum curge în pietre
fără lumină culoare și putere se destramă în mine noaptea aceasta va naște prima zi
dintr-un pântec necunoscut nu mi-a fost vreodată leagăn viața sunt pregătit pentru război
este adevărat că fiecare cuvânt de acum îmi e dorință glasul ce supune timpul
un fir cu trup neînțeles între clipele de iubire și brațele tatălui un tremur de incertitudine
aici am murit dar mă voi trezi undeva de mână cu bunicii iar la capăt cu ochii larg deschiși ninge

poemul acesta mă viscolește ca amintirea acelei răpiri

această tristețe mi se arcuiește tandră ca o moarte
prefăcută în nisip necunoscut esență a lumii înălțată peste
umbrele existenței legat de ea nu cunoșteam nimic
am luat-o ca pe-o întâmplare din care mă ridic
o numesc taină scrisă cu litere mari
esența vieții care mă strivește
respir irepetabil nimicirea
în repetabila iluzie a lui mâine
din depărtare par fericit și viu

nerușinare

niciodată n-am învățat
să cresc mare
să îmi pot scrie numele
în cuvinte ghilotină
am rămas mic
carnea mea
înmulțită cu carne
și oasele cu os
nu mi-au fost scuze
ochii doar un punct de lumină
x la pătrat din ecuația morții

Oliver Klauss- Poeme de dincolo de mormânt

Nu știu cum ar începe o carte despre...mine,care să mă povestească,să mă elibereze,să-mi fie aliat,să nu mă judece.Probabil știți,vreau anotimpuri în formol.Vară dacă se poate.Un pic de primăvară pe acolo și vreo două săptămâni de iarnă(așa,de sărbători...).Toamnă nu.Nu îmi plac ploile,furtunile,melancolia,vântul,începerea noului an școlar(traumă din copilărie?!),angoasele,depresile,pizdele mă-sii...Caut un exit,din iad spre ...iad,dau mereu examene la singurătate și decriptez iubirea.Așa,să adoarmă îndrăgostiții.Cu poeme.Cu cântec.Cu adevăr,pace.Îmi pun întrebări,exist.Trăiesc otrava surprinsă în lingura de miere.De atunci nu am făcut altceva decât să umblu.Și să caut.Mă iubesc și mă urăsc cu aceeași forță.Urc și cobor.Poate mă dau bătut.De altfel,în pământ secat rădăcinile nu se prind.Nu mai e loc de întoarcere.Cad,mă zbat,mă ridic și mă bucur.În drumul meu timpul se odihnește puțin,soarbe din viață și trece...

întâia dată când mori doare cel mai rău

 înscrisă în codul meu genetic poezia n-a murit vreodată
 doar eu de nenumărate ori și m-a resuscitat
 nu m-am lepădat  de iubirea dintâi 
 numai că nimic dintr-o inălțare nu am mai găsit pe aici
 și nimeni nu mi-a mai spus de atunci pe nume
 neîmplinit neiertat nemărginit sentiment de spaimă 
 când e atâta forfotă în inimi dar toți cred că te prefaci
 că n-ai cum să renaști apă stătătoare dintr-o cascadă și-un pârâu
 doar întâia dată când mori te doare apoi simți răsuflarea 
 din ce în ce mai palidă ochii care caută lumina mâna caldă a mamei
 și uneori un strigăt poate dumnezeu te lasă a-i vedea fața 
 să o reții într-un suspin o lacrimă un zâmbet
 ca atunci când te trezești să spui lumii că între clipele de iubire
 există o rază care se sparge în cuvânt cuvânt mângâiere cuvânt dorință
 plânsul ce rupe pactul tăcerii în timp ce murmură neînțeles
 unde m-ați adus e liniște ca să pot scrie înțep versul cu spini
 își schimbă mereu între ei locul îi recunsoc ușor după sânge
 tată ușa grădinii e deschisă și iarăși dorm poemele afară 
   
 
 

.........................................................................................................................................................

Pentru că atunci când durerea ți se lipește de piele,ți se scurge prin carne,ca o umbră printre ziduri,ai nevoie de foc.Să te trezească,iubească,mângâie,uite,ierte.Să-ți fie și singurătate și prieten.Lumină niciodată primită.Nu pe îndelete,pe săturate.
Din când în când scânteie printre umbre.Celulă sănătoasă din țesutul canceros .Nu m-ai învățat cum să mă rog la îngeri,nici cum să-mi alung demonii.Acum și unii și alții se joacă prin mine șotron.Un dumnezeu abia trezit uită să zâmbească.Satan mă numește armată.Sunt până la urmă o sumă de paradoxuri,alb-rece,viu-mort,diabolic-uman.Mă accept.Sunt responsabil.
(Oliver Klauss -Grimoar )

nud - comunism în curu gol

ochi străini așteaptă cuminți
aliniați în fața ferestrei
o hrană ca și cum
iar s-ar grăbi la coadă
pentr un salam cu soia
copie a unei imitații
trecute vremuri fericite
cu tovarăși tovarășe
și burți goale
ce mâncăm azi tovarășa
patriotism pe pâine
mâncau gurile noastre
ochii câte o felie de sex
găsită într-o revistă nemțească
adusă pe sub mână de la bișniță
iar pentru suflet nu se găsea poezie
pe atunci și declarațiile de amor
se făceau în gând
și tot în gând copiii aveau destulă
turtă dulce înghețată ori cola
se cuvine să fim cumpătați
să ne dezbrăcăm pe furiș de cuvinte
fără ca vreun vecin curios
să ni le fure să ni le folosească
dragi tovarăși
să vă fac cu ambele mâini și cu limba
ori preferați degetul mijlociu?

vise încă întregi

mi-a fost dor de cuvinte
dar am spus că mai sunt zile
în care învăț să mă fac mare
țin între degete un fir
din care a crescut viața
precum o carne înmulțită cu carne
și nu îl mai las să cadă
într-o singurătate ce mușcă
visele încă întregi
cu fluturi care tac
pe cărări fără țărmuri
nu sunt adevărat mi-am spus
iată-mi povestea
am murit cândva am decupat
margini de miraj
dacă te-ai așeza alături
ne-am ține crucile de mână
ne-am privi ochi în ochi
fugind

selfie cu biblie

  
 
 duminica ne învață să bem apă limpede
 să așteptăm mântuirea precum o întâlnire promisă
 cu cerul pictat în naivă acuarelă
 oare cum e să-ți întemnițezi dorințele
 să le scoți la plimbare doar noaptea
 fără să te vadă vecinii 
 un fel de masturbare sub plapumă
 cu ejaculare în palmă
 dar dumnezeu și atunci privește
 din găurile înalte și largi
 zâmbetul unui vagin de curvă 
 nu merită viață cei care nu-și ucid pruncii
 nu-și gonesc nevestele am promis să nu învăț cântecul de botez
 nici limba șerpilor dar voi mânca mere din pomul acela
 din toți pomii până când semințele răului  îmi vor scrâșni în piept 
   

degeaba port pe limbă golgota de cuvinte

 umple golul dintre inimi cu un cântec
 toate își au vremea lor nu oprim noi timpul curgerea
 nici nu decidem când și dacă se ridică soarele
 sau dacă umbre se înalță din utopia mormintelor
 se coboară neguri peste noi nu respirăm mai bine
 poate trebuie plătită o datorie  cuvintelor 
 ca să nu fim străini în propria moarte
 
 uite că nimeni nu mi-a auzit strigătul 
 va scădea ura mea pentru oameni
 ori am să-i iubesc mai mult
 nu 
 nu-i nimic frumos în câteva hălci de carne
 ce se masturbează și se cacă repetat
 adăposturi pentru viermi 
 

addendă

    
 
 a fost cald la înmormântare
 un abandon de parcă nu-ți găseai locul
 nici aici nici dincolo
 dar timpul nu așteaptă niciodată
 pe nimeni 
 nici nu fuge
 e un tren care trece o singură dată
 apoi caută cărări
 pe care nu exiști
 
 mă voi întoarce cândva
 să-ți răscolesc oasele
 în toamna de culori blânde
 când liniștea devine
 apăsătoare depărtare
 ai fost ficțiune miraj
 poem fără subtitlu
 tatuat în curburile cărnii 

 

recenzii

 
 pe turla bisericii din sat 
 de trei zile
 cântă cucuveaua
 dacă te-ai așeza cu umărul
 peste câte un sicriu
 ai spune că-i nou semn de moarte
 dar așezi diminețile între pagini
 și în gând ajungi pe-o insulă
 unde norii au gust de cerneală
 albastră-cenușie
 
 ion și-a potolit aripile azi de dimineață
 noaptea ce i-a fost dată nu l-a mai găsit
 a zis irina nevastă-sa toată plânsă
 că a pierdut dragostea pentru o cruce
 ultima suflare o toamnă o frunză
 șoapte pentru somn 
 să mă aștepți
 mă întorc cu florile 

îmbrățișări hologramă

cum ne iubeam în nopțile când versuri îți săltau pe umeri
 și tu pumn de pământ redus la poezie simplă 
 iluzorie rugăciune distanță sufocantă a trecut primul ceas 
 respirațiile dau dependență în închisoarea  pieptului comun 
 ochii rădăcini muscate își dădeau viața în tăcere 
 pentru mâine 
 
 în mângâierea ghemuită a buzelor
 amurguri de somn și veghe se schimbă între ele
 ca într-un scripete mai puțin dureros
 se face ziuă iubito între o cafea
 și fumul de țigară  
 

mioclonie

să trăiești fiecare poem cu răsuflarea tăiată parte dintr-o jonglerie 
 se desprinde din tine cum diminețile se decojesc din vise migratoare
 între gri și albastru trebuie să înveți odată să crești mare dar mai sunt zile
 acum fluturii tac în timp ucis ajunși la infernul anotimpurilor tu cântă până adormi
 uită de serile reci când te sărutam pe frunte vreau să păstrezi căldura palmelor
 numai pentru tine despre iubire s-a scris cu lacrimile de pe urmă adevăratul întuneric 
 se lasă odată cu răsăritul colorează un țipăt între două umbre scânteia vieții niciodată zărită
 chipul mamei de pe lumea această și cea de departe la ce bun acum mângâieri ghemuite 
 aliniate precum cadavrele în gropile comune când după draperiile de cristale rămân ochii pe 
 care i-am căutat zile și nopți strig speranța cât un soare dar moartea adună afluenții de pe uscat
 din ceruri fac din asta o nouă paradă inconștienți ne atingem fiecare bătaie a inimii golul din liniștea asta înghițită 
 

perfuzii cu duh sfânt și zei mărunți serviți cu pipeta

 
 ''Eu nu dorm niciodată mai cu spor decât în timpul predicii sau când îmi spun rugăciunea.Drept aceea te-aș îndemna ,dacă n-ai nimic împotrivă ,să începem cu cei șapte psalmi.Vei vedea cât de repede o să te fure somnul.''
 
 de mult nu mi-au mai crescut aripi deși seara închid ochii 
 acolo unde mi-am pierdut odată bunul simț și tăcerile
 tată prostia e un adăpost al unghiilor rupte un țipăt întunecat 
 către trupuri fără muzică interioară traversează carnea 
 mâini oscilează între rugăciuni sau semne obscene 
 rafturi cu trăiri comune fragmente schiloade din eternitate
 într-o altă lume plouă cu dumnezei în lanțuri și cruci sângerânde 
 orbirea strânge capacele inimii pune voal cunoașterii un creier de pui
 nu s-ar potrivi la maimuțe 

acest dumnezeu,inventat de oameni,nu există

 
 spre adevărata mântuire e greu se te îndrepți și odată găsită nu se stinge ca un munte de oase
 în mormânt nici nu o poți dărui suspinelor singurătății tale să nu cauți rădăcina acelor cuvinte în gurile flămânde ale așa zisor slujitori ba mai bine ascultă cărările inimii ale iubirii nu fi neînțelept 
 muști din soare dar nu guști lumina încep să te cunosc ești închis într-un labirint de lacrimi și păsări
 prea surd să le auzi glasul prea fricos să deschizi ferestre știi că nimicirea se respiră la plural nu ți-ai răspuns la multe întrebări dar dacă ți-ai deschide aripile și ai zbura până dincolo de bariere dar nu știi decât să umbli în dependența de amintiri de care nu vrei să te despărți chipuri de pe această lume și cealaltă două umbre întinse pe o piatră joc de-a baba oarbă un război cu săbii rănite un rai întors pe dos sau iadul fără demoni să nu uiți că  în pieptul învinșilor încă bat inimi calde 

și stâncile au nevoie de brațe

                                   
 cine a spus că speranțele nu mor niciodată nu a vizitat un azil de bătrâni
 acolo gâtuite de abia respiră pâlpâie ca aurul prăfuit al unor icoane 
 deschid o carte ușa vieții în urma lor trupuri nesmălțuite ușor schiloade 
 își adună cu trudă aminitirile din cenușa lacoma a timpului de li s-ar ridica la cer
 mâinile după dorința de a muri singura carne rămasă nemuscata 
 ar plânge cu decență dar n-au să caute iar lacrimi într-un cheag de iluzii al sâmburelui din mâine
 când nu mai pot smulge din lanțuri singurătatea un colț de stradă unde cândva așteptau cu fruntea 
 în palme mirosul de pâine caldă nu pot privi fără de jale fotografia răstignită pe noptieră 
 nu se mai roagă ca altădată să rămână pietrele stânci numai să adoarmă netreziți din vis din neputință să zboare liberi precum liliecii și-n ochii zdrobiți să li se stingă și întâiul pas și cel de pe urmă  aripile de piatră pot zbura se pot prăbuși biserici cu îngeri nepricepuți 

 

pantocrator

 n-aș putea să mă sinucid niciodată dimineața 
 diminețile sunt plictisitoare și mereu le evit
 printr-un somn până la prânz ciudat este că deja
 mă visez într-o lume de apoi cu aripi plumbuite
 atârnate în rame apoi scufundarea în toate cuvintele
 ce astăzi își vor închide în mine ultimul ecou 
 voi aștepta noaptea atunci mă dor toate paginile nescrise
 din toate cărțile când știu că în întunericul meu nu mai picură lumina
 înălțări și prăbușire tu paradisul din care un dumnezeu lacom fură destine
 apoi răbufnește știind că totul trebuie să se mai întâmple odată 
 facerea lumii pootopul să-și ucidă încă o dată sânge din sângele său 
 pentru omenire mă simt într-un interior străin uite mâinile acestea care îți scriu
 nu-mi mai aparțin iar demonii mă cheamă la o infernală horă
 nu nu mai am nici măcar o inimă să strige cu mine în mormânt 
 să țâșnească din zăpezi ca o sabiei diminețile de la început când mă adăposteam de iubire

 

binecuvântatul meu infern

cum să încep scriu prost dar dacă nu aș scrie în mine s-ar zbate o apocalipsă
 nu sunt decât o ficțiune ca tatăl pe care-l ucidem rugăciunile sau înălțarea la cer 
 celălalt eu doarme visează poeme reduse la un delir sau își trăiește cu seninătate 
 crizele de nebunie am căutat locul meu în lume dar chipuri neștiute îmi purtau crucile
 în ochi nu e cazul să mă dezamăgesc îmi spuneam și ceream vieții să nu plece din 
 trupul meu să nu-mi închidă cartea rămân o vocală de abia respirată întoarsă la punctul
 de plecare dimineață așezată pe umerii mei un aer încropit cu miros de țărmuri calde 

semn din naștere

 port acest poem ca pe un tatuaj cu literele tot mai grele
 nu-mi cunoști pielea nici amurgul ce odată m-a strigăt 
 să mai plimbăm aceste oase prin flăcările mormintelor 
 dar tu nu vezi mai departe de cruci de ape de pe uscat
 vapoarele sunt piepturi din piatră sărută valurile un cântec frânt
 al omului neîmplinit dar poezia poate să facă orice să lovească 
 prin cuvinte să bată clopote în biserici adormite să vindece 
 cu lumină rătăciții care odată săpau fântânile auzi ecoul 
 în furtuni urletul mării o rană deschisă să respir și să tac   

  

vămile golgotei

ca o dragoste pierdută
un război fără subtitlu
urmărit pe un ecran gigantic de cinema
în care copiii își ucid părinții apoi le caută locuri în cimitir
să rupă pactul tăcerii cu moartea
obsedați de urme
au închis mormântul
și au aruncat cheile în gura unui dumnezeu descarnat 
puțin câte puțin se usucă aripile îngerilor păzitori
să ne trezim devreme mâine dimineață
n-am mai privit demult răsăritul împreună
acea vampirică sărutare a soarelui cu cerul
să ne  bem cafeaua dintr-o  ceașcă imensă pe malul mării
să ajungem acasă zâmbind în lucirea zorilor
cât vezi cu ochii urme de pași 
doar știi că pe cealaltă lume nimeni nu doarme
toți caută un pumn de lumină
numai noi cei dintre lumi mai trăim aici pe însângeratele câmpii ale vitejiilor noastre
e adevărat nu te poți juca la infinit cu viața
ajungi să umbli de unul singur vedenie a singurătăților tale

Fotografie de SiCocklat-deviantart.com

poetul când a creat femeia

                                         
 
  toate își au vremea lor când se ridică obstacole
  ca o frântură din timp 
  de multe sunt sigur numai de singurătate mă îndoiesc 
 uneori pierd mult
  un cântec al gurii tale scăldată în nectar o luptă cu porțile închise
  eu
  am  crezut în viață o literă naivă aruncată în caietul de caligrafie fără nume
  pământ promis peste care zâmbetul tău toarnă iubire
  doar moliciunea vreunui apus
  amintește de rădăcini 
  sunt singurul pacient ce poate respira fără aparate 
  cum se mai dezmiardă acest goblen de iluzii
  unde numai poetul are drept să zăbovească
  în labirintul primelor cuvinte el a fost de unul singur zăvor
  înainte de culcare să mai lăsăm o dată visul
  să se unduiască prin giulgiu 
  

poezia mea învie odată cu mine

                                       
 
 ca un sfârșit de lume se leagănă seara pe genele cerului
 noaptea își va îngropa iar buzele în parfumul tristeții 
 ascult căderea întunericului în pieptul meu o mângâiere ghemuită
 când revine totul la punctul de plecare aduceri aminte în leșinul 
 unei adieri pecetluită istoria iubirii 
 
 văd brațele mamei și strig am îmbătrânit de departe îmi spune
 că pământul este un cufăr cu morți încuiate unde suferința se conjugă 
 la toate modurile și timpurile ba inventăm noi altele cum ar fi la niciodată fericire
 la mai multă moarte ca viață și că dincolo suntem cu toții zugrăviți în culori aici interzise
 de pictori pricepuți care au uitat să plângă 
 
 înainte de culcare mâinile cad în rugăciuni  o sabie
 o zăpadă cernită peste oraș daruri mărunte ce unii nu le înțeleg
 martori la profeția veșniciei n-au să caute înțelesuri în gura flămândă a cuvintelor
 
 
 
 așa sunt nopțile când poezia mi se prelinge pe suflet
 și poate se stinge odată cu mine poate învie diamant al 
 universului în echilibru 

Fotografie de Kryseis-Art

  

miros de cer în cușca cu lei

moartea lipită de gratii ca o privire dincolo de logică
s-a ascuns abandonul caută visul dar pactul tăcerii
urlă din ascunzătoarea lui n-au să mă caute în cenușa
acestor poeme nici sub colți numai ghearele ascuțite
gata de pradă secretă otrava în nevinovăția lor sapă
mormintele au trecut ani pe când diminețile erau calde
iar la înmormântare toți se îndepărtau de sicrie numai eu
căutăm chipul mortului sub giulgiu un paradis cu josul în sus
unde în lăuntrul fiecărei lacrimi doar sunetul vieții asta o știau și ei
dar au uitat să plângă așa cum se plânge când te doare cu adevărat
îmi plac doar mâinile curate neatinse de ploaie și ochii ce încă pot lega
baierele sufletului nu știu cum am devenit străin de anotimpuri
de propriul timp de mine uite se înserează încuie bine ușa
știi n-am gustat niciodată liberatea în acest labirint de de șoareci și lei

Fotografie de Kara-Bina

ană tu nu eşti pasăre

universul își lapădă din umbre visezi colorat
martoră tăcută la neliniștile mele
la tot ce se desprinde din mine
și aleargă pe străzi
bucăți din a mea tinerețe
se prăvălesc peste păsări
le-am rugat să îmi păstreze
o bucată până la toamnă
când stoluri vor scrie pe ceruri poezia
iar eu să mă pot recunoaște
într-o banală îmbrățișare de cuvinte
precum o făclie atinsă de bucuria cea mare
 
acesta nu mai sunt eu nu pot înțelege
nici facerea lumii nici a ei prăbușire
ecoul ca un peisaj plutitor
nu așteaptă primăvara chemărilor
te prinde în horă și nu ai scăpare
în zadar să cer altă viață
în zadar să mă joc
 
 
 
 
 


photo by Nucifra

 
 
 
 
 

numărătoare inversă

aici în împărăția poeților
se dezleagă noduri din cenușa nepământească a cuvintelor
silabe caută drumul spre casă spală un vechi pământ
se înalță ca un dans al aerului
cheamă norii au prins să zboare sus tot mai sus
peste porțile înaltului
cu degete sfioase
mângâie curcubeul
promite-mi că ai să guști din fiecare păcat
fără să aștepți de pe o zi pe alta
ca fiorul să se stingă
nu fugi de trupul meu când se rănește sau se îmbată
cu un cântec de acum ori de demult
fiindcă nimeni nu așteaptă pe nimeni
când se așterne sfârșitul fiecare cunoaște semnul
ca o inălțare care se întâmplă
când ai să te întorci poți lua toate umbrele în brațe
și să umbli 

photo by moonshine90

 

a doua inimă

 
                
 
 să-mi ceri cu împrumut zboruri năluciri în ceasuri de amurg și zori
 tu inimă să decojești felii de soare celor care nu au crezut în sevă
 în lumini să li te arăți deasupra ca o ploaie bună și bogată în daruri 
 tu care mereu zâmbești spaimelor și neputințelor mele tu mă poți reduce
 la o poezie și goliciunea mea să o îmbraci în cuvinte 
 
 sunt purtător de foc o știi inimă lacrimi topite la sânul unei cruci
 mi s-au răsturnat ceruri întâi am blestemat apoi am spus fie fie
 binecuvântați acești spini aidoma unor aripi ce nu mi-au slujit vreodată
 nici în viață nici în moarte cu toate puterile să destram șiragul mohorât 
 al amintirilor răscolite săgeți reîntoarse  un chip un mormânt un suflet
 
 să-mi grăiești pe limba mea să-mi arăți un cântec împodobit îmbrățișat
 poate că aici cu mâini încrucișate un dumnezeu așteaptă spovedirea
 îmi aștept trupul pândă s-a rupt din adăpost în raiul meu s-a veștejit iarba
 răsuflarea puțină cară dintr-o parte în alta pământ uită-mă setos cu trec peste ape
 cum nu mă tem de durere și ziduri dărâm cu mâinile goale fără strop de taină 
 

 

dragostea și alte rămășițe umane

cu bune și rele viața merge înainte îmi dă iluzia unui somn îmi cad
pleoapele rănite
lângă fântânile întunecate ale ochilor tăi realitate plutitoare rostogolirea perlei semn de prevestireîn așteptarea stearpă cad fulgii ca o sabie ce nepricepuți sunt îngerii nu cunosc adevăratul întuneric când din ceruri țâșnesc albastrul peste umeri ce sălbatică certitudine
o simt nici pereții aceștia scrijeliți ori patul sărăcăcios nu mi-o pot sfărâma nici de ar fi lumea
dedublată în lumini și sfere să ne întindem poezia pe trupuri să strălucească precum nisipul în deșerturi dincolo e liniște un tu venind negreșit zâmbetul ce dărâmă ziduri și nicio figură străină
numai perdeaua trasă îmi spune că visez sângele din zăpadă că a început războiul în palmele mele
cuvinte necurățate de-ar înnopta în noi zborul inimilor neatinse cu gloanțe de argint pe care odată am pictat amândoi armonii pastelate

Vulgar schizophrenia sau Cursuri gratuite de viol

Știu, mă uitam uneori ciudat la ea, mai ales când purta colanți,făcută toată în ciuda organului sexual. Îi puteam admira formele, deși nu era vreo amazoanca, mai degrabă făcea parte din rasa pigmeu, femeia mică , cu ceva cărniță pe funduleț , o păsărică micuță , de forma unei piersici și picioare scurte, pe care de multe ori și le cocoța pe tocuri.În mintea mea perversă încolțeau idei .Nu găseam răspunsul la intrebarea'' Oare cum o fute pe asta bărbatu-su?'', știindu-l bine dotat, că deh, îl lăudau unii amici.Și destule curve ce i-au trecut prin pat.Odată și ...o dată. Că nu prea suportau nici alea mătărângă de măgar în ele.Cu excepția Largetei, în care intră și mâna.Și-un picior.Și poate ,poate-ți rămânea loc și de două degete.Dar Cordeliei sigur nu i-o trăgea niciodată în cur . S-ar fi căcat aia o lună împrăștiat,bașca ar fi bășit de trei ori pe minut.Acolo în birou la ea.Cât e ea de mare șefă.Probabil i-o suge șefului.Că eu -am văzut muiere care să n-o sugă.Cu excepția Maicii Tereza și poate a bunică-mii. De la Gicu , poreclit Pules, nu cred că lua muie.Ce ar fi putut să sugă aia, că i-ar fi rupt dințișorii.Eventual lins, dar ce bărbat se mulțumește numai cu linsul? Bine, în afară de pupencuristi , care se dau la rândul lor pe lângă șefi. Să ajungă sub-șefi, sub-ordonați, sub-căcați, sug-sugători. Și avea Cordelia pe unul care în câteva luni îl făcu mâna ei dreaptă, chilotul ei stâng și tamponul dintre buci.Cică vorbea lumea că ăla dă bine limbi.Sigur i-o fi dat și ei. Măcar o dată.Măcar să fi avut și câteva orgasme. '' Oare cum face Cordelia când îi vine?'' Se udă toată, se roșește, țipă, urlă, se zbate , vorbește porcos ori e fată cumințică, zâmbește ușor, poate pervers ,geme încet, mai mult abținându-se.Nu știu nici dacă îi place să facă amor, dragoste nebună, înflăcărată sau să se fută. Că există diferențe între termeni.Mari.Cu Gicu mă îndoiesc că e flacără vie.Numai dacă o fi și masochistă,să-i placă a fi ruptă pe dinăuntru.Mi-e greu să cred că or minți alea toate. Că femeia, mai ales dacă-i curvă, știe ce-i aia sulă de cal.Trăiește plăcerea că o orgasmică tortură.Bărbatul se golește și atât.Sunt puțini care se opresc , traiesc și își analizează plăcerea.
Aș încerca-o și eu pe Cordelia. Dar nu mă ridic la nivelul lui Gicu.Nu știu nici dacă se ridică ea la înălțimea schizofreniei mele vulgare.La dracu! Fantezia asta o să mă bântuie ca un viol...

                             

red rooms

n-a fost prea darnic cu mine nu-i așa
degeaba implor cu lacrimile de pe urmă
am evitat iubirea ca pe o scânteie neatinsă
îmi spune mereu că-și dorește ochii mei
brațele și o parte a inimii știu mutilarea-i
o formă ideală de a flata inocenții
nu pot să cred că acum ocolesc altarul
scenă a unui viol dumnezeu ori demon
îi ucid cu pietre
                                   

acestei lumi neterminate

din ce în ce mai grele-mi sunt cuvintele
 când în trup vânători neobosiți se apropie 
 o vâlvătaie știu la asfințit rămân fără ceruri
 ca să le pregătesc plecarea îmi ajunge această
 prăpastie de unde păsări cu glas răgușit mă cheamă
 e un vis sufocat unde nimic nu mai e la locul lui
 nici tata care venea obosit de la lucru cu plasa de gososi
 nici mama ce veselă cântă și agăță rufele la uscat
 o lume parcă neterminată fericire întreruptă
 să nu te temi nu e nimic neobișnuit 
 doar copacul acesta ce crește din mine 
 cu mere coapte care-mi potolesc singurătatea  
                                      

de acum nu mai sunt străin în țara-n care poeții visează colorat

                  
 toate poeziile  scrise și nescrise
 te pot trezi dintr-o lume amețită
 ca în iubire care se întâmplă cu o respirație
 a îngerilor peste întreg universul și o chemare
 când ai să te-ntorci să-mi desenezi tristețea pe nisip
 o moarte trecând din adâncuri către cer 
 din mâini care se clatină și caută fântâna 
 se lovesc de ziduri nu renunță inima-i aproape
 o dezlegare nerostită strivită printre dinți 
 unde cuvintele dezamăgesc arzător 
 nu mi-e teamă am să duc până la capăt
 această asimetrie lepădată în dezordine
 cu întunericul lipit de frunte care-mi uscă ochii
 puțin câte puțin 
 până când scripetele va învinge
 izbindu-mi oasele de crucile care stau să cadă
 

 
 

dați-le iisus în pula mea , dați-le iisus! (din partea mult prea întunecată a Grimoarului)

luați cu pâine, nu știți, circul niciodată nu se servește gol
în curul gol, în mintea goală, pe stomacul gol
trebuie în gură , în gură, să le între cuvântul
mai dulce ca un aer pătat de păcate
și sufletul scuturat lângă altar
acolo unde mai ieri una i-o sugea părintelui jigodie
sau cum pizdele mă-sii îl cheamă pe împuțitul ăla
propovăduitor de cele sfinte de cele curate fecioare-n călduri
spune el: domnului să ne rugăm și se uită-n ochii mihaelei
nu-i moral să ți se scoale-n biserică aș striga eu din toți plămânii
nici să-i minți cu mântuirea când sufletul tău se decojește
în straturi straturi inflamabile să-i duci pe-un munte populat
cu frici și neliniști atâta dezordine în viață deja îmi seamănă cu
ore de nesomn nebunie preinstalata next next next
dă-mi și mie o țigară un pat cald transformă apa asta în vin
oare-i păcat să te masturbezi cu crucea-n mână și gândul la mihaela?!

și-am adormit în ploaia de orgasme (din poemele erotice, poate niciodată publicate)

nu vă supărați,cred că nu ați ajuns la nivelul de-a putea să-mi criticați vulgaritatea
promiscuitatea sexuală nu o văd ca gest imoral,reproșurile nu mă inhibă
la dracu,îmi exprin liber părerea ,conștientizez experiență,formă de cunostere în plus
recunosc, mă dezbrac ușor de haine și prejudecăți ,revin la starea-mi naturală
port pielea ca pe cel mai scump accesoriu ,exhib dorințele public
văd cum te fâstâcești ,picior peste picior ,pentru unii gest prea imoral
aducând aminte poate de crerea lumii
ținându-te cu mâinile de coapse ,îmi servești fructul ispitei
mai repede,așa,acum, se auzea vocea , chiar nu-mi pasă dacă te aud vecinii
am ieșit odată nud pe balcon , vecina de peste drum s-a lins ușor pe buze gândind poate
'' văd că ai organu' mare, l-aș simți între picioare''
iar mintea mea '' ascunde-mi-l în gura ta fierbinte!''
făcută pentru sex ,fiecare geamăt orgie și plăcere
'da-mi sfârcurile în gură
să le sărut pe rând
așează-te pe mine
să te pătrund adanc'
am râs amâdoi atunci , îmbrățișați în ploaia de orgasme
orgasm după orgasm și de la capăt ,râu, ocean, cascadă

amputare

 
 numai întunericul se oferă în tăcere
 toarnă otravă peste o viață așa și așa
 o mână o caută pe cealaltă 
 într-un talmeș balmeș al corpului
 poți să faci semnul crucii și cu una singură
 așa ar spune creștinii ori să rupi pagină cu pagină
 cartea sfântă până dai de cele zece porunci 
 să ajungi la concluzia că pe toate le-ai încălcat
 în gura acelor cuvinte neterminate să arunci cu 
 pietre până ai să le vezi glasul să le simți sângele
 ieși din tine ridică-te umblă nu adormi până nu-ți
 îmbrățișezi toate păcatele spuneai că așa ne e scris 
 să nu ni se întâmple minuni dar acum doar îmi șoptești
 în locul unui cântec de leagăn seara când mai ștergi 
 din praful așezat peste inimi 
 
 

Foto by Saccstry-deviantart.com

dumnezeu cu ochi închiși

l-am cunoscut după puterile mele 
 ca pe aproapele meu l-am numit atunci un chiriaș al cerului
 care sătul de singurătate și-un cald întuneric a plouat cu oameni
 nu m-a lăsat să îl văd să-l miros să-l ating era încă o poezie nescrisă
 știu că mi-a gustat odată rănile nu i s-au părut dulci doar adânci și putrede
 poate lipsite de importanță n-am mai crezut în hăul promisiunilor sale
 de mine nu mai aveam nevoie să mor noapte de noapte până mă arde lumina
 l-am chemat cu furie să-i spun ce-mi trece prin cap că sunt încă viu că beau și mănânc
 dintr-o viață amețită peste care a nins în plină vară nu știu nu aude nu vrea să-mi atingă oasele
 să plângem amândoi puțin câte puțin să rupem perdeaua dintre noi lovește-mă ca un părinte
 până când nici răsuflarea nu mai vreau să mi-o aud cum curge l-am așteptat să mă așeze o zi
 în locul lui să măsor trupuri și suflete cu talpa piciorului să mă plimb prin mine cu barca 
 e atât de mare golul dintre iubire și restul lumii cu toate strigătele aruncate în el 
 
 
  

păsări fără cuib

 
  au trecut mulți ani 
  de când  servesc viața în castroane mici 
  uneori la pachet cu vreun zâmbet fals și lumină
  pentru liniștea mormintelor
  nu cunosc decât fericirea aia simplă
  un du-te vino între sudoarea frunții
  și pâinea-n care văd chipul mamei
  după forma și asemănarea cerului
  învelit în giulgiu de soare
  măcar de m-aș putea întoarce
  pentru a ridica brațele 
  dar visul se sfărâmă 
  odată cu țărâna ori crucile
  despre care nu se scriu povești
  am început atunci a umbla de unul singur
  strivind sub călcâie când aripi când noroi
  degeaba dai la o parte norii
  îți scriu iar versul mă arde 
  ca un bici neterminat al timpului 
  mă iartă că n-am învățat să zbor 
  dinspre înalt spre adâncuri înviind 
     
  
  

I wasn't made for this world-and you, stop acting like a savior!

visam la iubire ca o spirală între mâine și noi
când dimineața mângâierea frunții devenea gest epopeic
știu să modelez cruci după dorință fiecăruia de a muri
a mea va fi trup fără cuvânt pământ înălțat un somn adânc
ce îmi bate la ușă se scurge pe umeri aprinde în mine la mijloc
un foc și apele nu mai vorbesc cu cerurile nici bun rămas sufletul
nu apucă să-și ia dar cine mai arde din dor de adevăr cine nu a cunoscut
sfâşierea cărnii se vorbea despre o poveste gata să se întâmple în timp ce
mâinile închideau iar și iar vreun dumnezeu rătăcit prin furtună când totul
părea o victorie asigurată dar acum nu se mai face zi doar absența unei scântei
mă îmbătrânește de atâta singurătate îmi rod unghiile în special inima peste care
se prăbușește un fel de viață pe care am s-o uit ușor așa am fost pedepsit

 

porți- din seria poemelor erotice (poate niciodată publicate)

                                                    
 
 ne întâlnim în parcul de la școală
 în drumul spere casă intrăm într-un second hand
 ca iubirea noastră sau ce dracu o fi
 au azi reduceri la blugi 5 lei perechea 
 tu-ți găsești un tricou chilot și sutien toate la 10
 luăm un vin ieftin de la alimentara din colț
 mai am eu juma de pachet Marble 
 în garsonieră e frig pereții reci amintesc
 de un război deportare în siberia 
 n-am apa caldă îți încălzesc în oala-n care
 până mai ieri era o ciorbă săracă de legume
 îmi place să te privesc prin ușa cu sticlă transparentă de la baie
 îți scoți pantofii blugii și chiloții lași la vedere un rai nemângâiat
 ți-l dezmierzi ți-l voi dezmierda râd n-ai venit cu mâna goală 
 între noi acum două cești de cafea aburindă două Marble
 și-o cheie ce va deschide lacătul porților de rai 
 vinul și țigările de după...

Ce idiot trebuie să fii să nu-ți placă să tragi îngerii pe nas

M-a luat atunci la împins vagoane, la apelul de seară...Căcat, de fapt era o masă între prieteni și rude, sau ceva la modul ăsta. Oricum, grotesc până la vomă, conversații despre de ce nu se mai îngrașă porcii, acum, când mai sunt vreo patru sau cinci luni până la Crăciun, ce naiba o să mâncăm tot postul și mărețe realizări . Iar eu, eu nu aveam realizări.Trăiam , fumam, futeam,scriam, publicam, traduceam, terminăm a doua facultate,dar canci...degeaba, în ochii lor tot un pierde vară.Nu ajunsesem director, avocat, trupa de rock se ducea pe pulă după plecarea ălora în Norvegia, nu mă însurai și eu cu vreo Madonna de la Vulven și nu-i turnasem câțiva șobolani, atentatori la a mea libertate și mai ales buzunar.Nu știau și nici nu aveau să afle că pentru mine iubirea era flacără vie în fiecare picătură a sângelui, amurguri de nesomn în căutarea visului , nu o simplă bătaie din palme, un popă plictisit , chef cu lăutari de trei lulele și bășinile trase la comun de după.Și câte căcaturi de nunți nu văzusem.Și căsnicii de porțelan.Casabile.Candescente. Candidoze.
-'' Ah, văd că nu te lauzi cu nimic , spunea dintr-o data madame de Curlingi ...Știi, fiică-mea...
-'' Mare realizare, am gândit eu, o fatatura și vreo nouă avorturi. Să se fută știe și scroafa din coteț. Ce dracu, nu-ți trebuie mai mult de câțiva neuroni pentru asta...''
-'' Ah, da, uitasem , Mădălinga Curlingi ...Parcă am auzit că și-a luat bacul.Bine, a treia oară și cu mari intervenții. Dar...n-ați dat-o la facultate, nu-i așa? Încă se crede frumoasă, talentată și cu un viitor în ...față. Sau în gură, după caz...Uitarati, futu-v-aș crucile mamelor voastre când ați prins-o cu Jardel.O învățase să cânte la flaut? ''
Sângele îmbujora obrajii tuturor, conului Erectius de Curlingi i-a crecut subit clicemia, tanti Vulvina capătă pe loc un fel de eructație grotescă , astefel că majoritatea mesenilor simțiră noduri în gât și stări de vomă.M-am ridicat ușor de la masă, oricum, nu îmi stătea în caracter să flatulez în public. Probabil de la fasolea aia roșie, picantă, din salata madamei de Curlingi. Și am jurat că nu mai pun în gură salată aia grețoasă, cu aspect de tampoane murate în pișat ,cu garnitură de ceva balegă fină. Dar cucoana a insistat , încât am început să mă simt prost,dar odată intrat în horă ...
Pick-upul din hol răgușise, sărise acul , ori discul era așa de zgâriat că viețile lor. Nu știu. Nu mai conta. Hotărâsem să pun foc otravei din acea clipă.Probabil eram singurul ne-bolnav de pe acolo, singurul ce mai avea glas în țipetele alea întunecate.
Întâmplător doar, o văd uneori pe domnița Mădălinga prin urbe, știe numai dracul cum și de ce mi-o scoate în cale. Mereu la braț cu altă corcitură .Probabil îi promite că va ajunge într-un final vedetă. Posibil . S-o ajute dumnezeu ,dar zace o îndoială în mine. Nu cred să mai existe flauturi în orașul ăsta la care să nu fi cântat.
Eu ...la fel. Nothing has ever changed and nothing will...Am învățat puține de la viață. Poate și de asta îmi respir nimicirea de unul singur...
( Exorcism-Între lumină și demoni-fragment)

ping-pong cu suflete

  ești un peisaj în mișcare când 
 deschizi meridianele visului
 s-ar zice că arzi haosul 
 plamadesti un soare nou 
 cu mâinile goale golite
 între portocaliu și gri 
 un virus al vieții 
 
 poate într-o altă lume
 morți sunt cei vii
 joacă ping-pong cu suflete
 o dată pe săptămâna sâmbăta
 corpurile noastre cutii cu jocuri de cărți
 când deschid palmele serii
 sparg umbre sub calacai
 
 din viața trăită
 rămâne dator un nume
 să fie el iubire strigăt sau viciu
 adevărul din mine
 adevărul din noi
 clocotește 
 în priviri îngrămădite