jură-mi că ai să ucizi -Grimoar intro poem

 
 în mine se scurg viețile altora și mă imploră să tac
 să nu le dezvălui secrete dar în guri flămânde cuvintele
 clocotesc ca o spovedanie murdară 

vis cu fulgi însângerați

diminețile de crăciun au fost an de an la fel 
 metamorfoza durerii îmi dă iluzia unei crime perfecte
 cum cuțitele desenează aurore în carne 
 și oh cât de frumos e întunericul pătat cu sânge
 când în mine pe mine mă ucid repetat 
 curățat de cuvinte neșlefuit necuprins 
 preschimbat în nerostire 
 
 schițez visul cu teatrul de păpuși
 tăcerea se citește în vitralii de fum
 să-mi desfac inima în culori interzise
 să o arunc pe umeri să-mi implore iertarea
 creatorii de iubire în al lor nesomn 
 ating strălucirea perlei dar pierd adevărata 
 lumină din piele 
 
 uneori adun lacrimi pierdute din albastrul clipei
 în pragul nebuniei timp se duce și timp vine
 un zbor în zig-zag a păsărilor oarbe 
 
 

distorted heaven

 
 cu noi poeții are dumnezeu alte planuri
 un spectacol de culori țesut în cântecul lumii
 undeva în afara timpuli în afară iubirii
 care atunci când vine târziu ne dăm seama cum și ce este
 așa a fost să fie peste golul memoriei o călătorie în pustiu
 trezind zorii în care îngeri smulg parfum și strălucire 
 
 uite inimile nu se lasă cuprinse când întinzi brațele 
 e un cer deschis condimentat cu tăciuni
 pășești încet să nu îi strivești poezia 
 aidoma ființei tale de atunci 
 de la haos la pumnul de lumină
 de la plămădire la visul eșuat 
 
 viața-i felul universului de a spune
 trezește-te când tolănit în apusuri cenușii
 lutul s-a cernut cu mâinile goale
 

 
  photo by gyaban - deviantart.com
  all rights reserved

Străzile din Pyongyang (평양의 거리 )

  
 
 flori de brumă în dimineți cu moarte timpurie
 prin vene curge frig și timp amar trupuri icoane
 cu patimi nemărturisite orașe ninse în brațe dorm 
 strămoșii uneori deschid o pleoapă treziți de murmurul junglei
 de balaurii ispitei cuvinte ce ating nerostirea înainte de flăcări
 spre vise e greu să te mai îndrepți când eternitatea îmbătrânește
 iubirea-i furtună într-un sat de paie care se oferă focului în tăcere
 în aer fragil parfum de fecioare dând iluzia unuei armonii sălbatice
 vrajă strecurată în afara lumii cu soarele șoptind între albastru și gri
 nu mai plângi sub cupola de îngeri deșirată nimeni nu vede cum pe
 mâinile în pierzanie cresc rugăciuni în trecerea la viață mai bogați 
 iluzii așternute pe tâmple destin îmbălsămat și păsări zburând în alte păsări
 ochii orbi înoată încep să creadă că aici e adevărul deasupra-i prăpastie
 fără umbră fără curaj să întrebe cine a furat cheia de la porți 

Tacent Semitae

 
  Visezi o lume pregătită pentru apocalipsă, cu oameni încolonați la ghilotină. Prin somn ploaia îți atinge creștetul. Cineva mă iubește ,fără suflare ,fără dorințe, dar nu privesc înapoi. Unde-i dreptul meu la liniște, iluzia că mâine toți te vor întreba dacă ți-ai ucis regretele.Lumea s-a deschis într-o dimineață fără tovarăși de joacă. În lumina palidă trăia altul , cu mâini noi, vechiul n-ar fi plecat ,ar mai fi rătăcit deasupra prăpastiei ,cu sufletul mic .Și moartea se lasă pe umeri , ne prefacem în scântei neterminate . Să jucăm sau să trecem lângă fereastră.Voi ați putea avea sentimente adevărate, nu lacrimi de clovni .Privești frumuseți mutilate în panglica nopții. Ei nu vor înțelege cât de uluitor poate fi uneori întunericul într-o suflare de extaz.Arde absența , să vezi de mai rămâne vie esența lumii plutitoare .  Dacă voi fi aruncat la marginea pământului, ai să mă salvezi? Sau vei păși cu nepăsare, cu călcâiele de abia atingând solul, un dans în pragul nebuniei , acuzându-mă că în sfârșit sunt capabil de sentimente? Cât drum vom străbate până găsim seninătatea, oglindă pierdută ce odată ne aprindea cerul? Tu, ale cărei cuvinte străbat carnea ,cuvinte mai grele ca propriul trup , vii la ora în care nu mai cântă păsări ,mesaj de iubire cu verbe la prezent.
 
 

Sepelitur Alleluia

Să asculți asta pentru ultima dată, aruncându-te de pe cel mai înalt pod, acoperiș, munte, înalt să fie și să cazi lin, să îi auzi complet acordurile, disperarea, rostogolirea în vid. Să fii un Dumnezeu putrezit care nu mai are mâini să se roage, gură să strige și dorințe. Ai vrea să blestemi, ai vrea să rămână în tine măcar stelele ne(prăbușite). Poate că moartea nu s-a trezit. Stă rezemată mai către malul cu flăcări, știe că sufletul are nevoie de brațe. A fost întuneric când te-ai trezit, în cântarea cocoșilor. Sunt amintiri care se duc și amintiri care stau. Pene și plumb. Palmelor întinse nu le dai bani, le dai alte palme și lacrimi, să-ți poarte ele dezamăgirile, să-ți umple trupul. De atâta singurătate unghiile au început să deseneze prin carne. Buzele sărută răni. Ard cuvintele .În umbră numai îngerii nu se sting. Trăim puțin, apoi alunecăm cu pași triști în povară.O viață cu degetele reci precum iernile copilăriei. Fulgere ți se rotesc în ochi, aidoma bețiilor. Fericirea e mereu în inimile altora, în dăruire, în alergări, extensie a iubirii peste timp, în cei care nu pot pleca dincolo fără o fărâmă din noi. E în cuțitul ce odată a spintecat și oase și duh. Soarele spart sub coastele reci, în care odată ne jucăm de-a săniușul. Ningea în iarna aia cum n-a mai nins, iar noi așteptam numărătoarea inversă. Am mai fi rămas, să luăm nopțile în derâdere, să învârtim iar luna pe degete. Poate s-ar fi minunat să ne vadă sicriele goale, dar icoanele nu rămân nepăzite. Noi, noi ne conjugam la prezent, nu existau oglinzi, ceruri sparte sau pământ nerodit. Un murmur în căutarea ecoului îmi despică pieptul. Uite, cum trec pe lângă noi clipe! Vii și moarte. Ți-ai zvârlit privirea în larg, iar fluturii zburau din sfânta țărână.

refren

                                                       
 
 pe timp de pace mormintele așteaptă mâini întinse 
 în război  nu mai sunt cuvinte pentru 
 a chema tot întunericul  un du-te vino 
 de la viață la moarte ca o lumânare tristă
 mama îmi spunea să nu o plâng că toți 
 într-o zi urcăm scara până la nori că  acolo
 strivim lumina sub călcâie și ne întoarcem 
 asta o știa doar ea poate de la îngerii care 
 au așteptat-o primăvara acum labirintul 
 de păsări și suspine s-a deschis miraculos 
 fiecare cruce un scripete pot cânta până adorm 
 atunci îmi zâmbește inconștient alerg pe cărări cenușii
 flămând îmblânzitor de noroc vis migrator de dantelă

sandviș cu dezamăgiri

ea locuiește într-un oraș de la munte 
 unde norii sunt martorii ceasornicului 
 ce nu mai bate și dimineața se trezesc toți
 cu fața în rouă  îngerii au decis 
 să mai trăiască o zi să le  mai aștearnă pe umeri 
 o poveste o povară învelită  frumos 
 cu raze de soare încă neatinse urme ale sfârșitului de vară
 ea își lipește mâinile de pereții reci de parcă le-ar dărui o inimă
 își descălță amintirile din care lipsesc lacrimi durerea îmbrățișează dureri
 secundele alunecă din degete în palme le rostogolește până la vidare
 știe că suntem singurătate dar nu plecăm chiar de totul e static și nu 
 se mai întâmplă nimic smulge lumină din fiecare umbră 
 pleci cu adevărat doar când din tine rămân firimituri pentru toți 
 

fă-ți o sabie din coastele mele

când mi-e dor de cei trecuți
deschid fereastra
aștept mereu
să adie o veste
de dincolo către aici
încă îi cunosc
poartă aceleași straie
aceleași cuvinte
rămâne parfumul
într-un ungher de suflet
întreb moartea
despre mine nu știi nimic
mai sunt lacrimi
mai am de plâns viii

fă-ți o sabie
din coastele mele
spintecă umbrele
să țâșnească lumina
abur ori venin
ca într-un joc
de-a împletit norii
deghizat în zbor fără aripi
pierd ecoul
te poți așeza în locul meu
să numeri umerii munților
cu ochi absenți
visezi la mâine

                            funeratio 

 

 împinge tăcerea dincolo de ziduri 
  să lase o dâră prin somnul străzilor să se scurgă în ochii trecătorilor
  durerile sunt inimi ce bat între singurătate și un nou anotimp
  știi că nu poți pansa toate rănile ar curge prea mult sânge din trupuri fără dorințe
  statui zgomotoase scapă din pumni scânteile serii și iubirile acele iubiri devin amintiri la pachet ce nu mă reprezintă
  nu știu nimic despre întemeierea cerului 
 mi-am dorit un infern în care să ardă palmele noastre împreunate 
 un mâine în care să rămâi lume negresita aproapele ce-mi sculptează absența
  dar m-am prefăcut că nu văd cum se nasc atomii secundele fiecare globulă cum timpul cuibărit la sânul tău se desface în nostalgii 
 paradoxal fiecărei căderi i-am dat un nume
  numai dumnezeu poate fi strigat printr-o răsuflare
  pact cu viața ivită nefiresc pesemne cineva a plătit vamă
  a început să scrie cu roșu

what do you use to remind yourself of serenity

 hai trebuie să plecăm din beția asta până încă e noapte și nu ne prind zorii ne aruncă din lumea asta
 în cealaltă amintește-ți de inimă bătăile ei sunt mai intense în penumbră o alergare spre cuiburi de ape adânci ne scufundam în frumusețea mutilată a cerului plumbuit să ridicăm cântece să ne apropie cu răsuflarea măcar de capătul lumii acolo unde numai noi știm cât de frumos e întunericul 
 ne vrăjește rotirea infinitului îl străbatem în salturi zboruri cu muzica iubirii lumea se dedublează în
 oglinzi colorate acest somn amestecat cu veghe pișcă pielea un dor a uitat să mai plângă acum zâmbește se bucură fără să fi văzut lumina ca atunci când îți lipsesc mâinile calde ale mamei și strigi dar universul nu aude dincolo de ziduri ar putea fi ideal să mori cu flori de cireș desenate în palmă 

teach children to worship satan

 
 în noaptea asta pregătesc altarul întunericul se sprijină pe umeri așteptare stearpă în aer aromele când dulci când amărui ale durerii număr secundele miezul nopții e aproape eu și cerul doi străini
 din adâncuri vine o fărâmă de liniște o voce cunoscută întrerupe ceasul nu mai există margini timp 
 adorm stelele nu există martori la vărsarea de sânge cuțitul nu se grăbește spintecă adânc burți nevegheate țipete întunecate colorează acum asfaltul inimile vibrează mai mult a moarte amintiri rancezite în închisorile din trup numai să ucizi crucile mi-au spus gurile ieșite din morminte într-un mâine tăcut o evadare taie otrava din ochii îngerilor până nu-i târziu până nu vin zorii dă-mi mâna să plecăm îți arăt fericirea șoptea un dumnezeu laș deghizat în cerșetor să mă îndepărtez să mă apropii contează doar visul meu cu spini domesticiți în care decupez din cărțile sfinte cuvinte obscene 






                                                           
                                                                             

adevăratul întuneric începe din noi

      
 
 poete casa ta-i un somn cu vise care inconștient poate se ating de ferestre 
 un punct de lumină pe oglinzile cerului și toți plutim apoi pe acea mare întindere de ape 
 nu mai cunoaștem decât înălțarea îngerii din noi sunt flămânzi să-i hrănim deschidem porți
 acolo alte drumuri ni se desfac în palme corăbii cuibărite sub soare deasupra cărora gălăgioasele turme de rândunici cântă dansează până din nou adormi uitând singurătatea e viață țâșnită prin coaste
 trebuie să-ți visezi inima cum neobosită recunoaște iubirea fără alte lămuriri să-ți simți răsuflarea 
 rostogolită în fiecare piept străin să te întrebi dacă lutul n-ar fi umplut golul umbrelor
 e semn prevestitor al zborului unde aripile se joacă în echilibru cu străluciri de argint impenetrabila 
 pace nu m-ar fi păsat nici de moarte în această sălbatică armonie doamne mai întârzie un anotimp 
 din gurile universului varsă un strigăt vezi acest ochi tulburat a prins rădăcini și întârzie durerea 
   
 

__epilog ____

când va veni vremea seceratului strigătele din gurile morților se vor auzi dincolo de ziduri
dincolo de odăile cu pereți întunecați până în cărnuri în sânge să rupă puțin câte puțin din
anatomia amintirilor absurde filă cu filă cartea vieții

burnout

                                                            
 
 mi-au zis nu-ți fie teamă iadul e mai rece ca o iubire trădată bine ai venit te vei îmbrăca în carnea 
 asta nouă am știut atunci că numai eu sunt responsabil de moarte o pot închide sau elibera o pot naște în toți ordonat mă înfățișez înaintea judecății orfan  un poem fără titlu un fel de mormânt gol o lume în care nu mai pot intra aroma vieții încă îmi dansează în nări adăpostul sângelui a devenit o închisoare acolo în pieptul meu cresc lăstarii cu fața spre lumină 

ora exactă

 se strâng ca gâștele la sacul cu porumb de parcă se dă fericire la borcan  de ăla de 800 în care
 bunică-mea îndeasă legume în oțet mă rog chestii de alea de se mâncă iarna murăciuni
 ceva de genul nu știu nu consum dacă nu e bere vin murături de prună tot degeaba ei uite au 
 au de toate nea gheorge e oale și ulcele a crăpat de infarct acu vreun an azi e veșnica lui poemenire începe cu ridicatul în picioare aprindere de lumânări și un cor aritmic afon afundat în 
 culmea grației grotești se țin de mâini ca într-un ritual de sinucidere sacrificare inundați de beția 
 unui vis între gri și negru în prag de neștiință necunoaștere certă incertitudine fumul gros de-l tai
 cu cuțitul șterge amintirea trecutului mortul parcă e și el la masă i se simte prezența așa susține 
 văduva toată plânsă așa de fațadă să-i plângă și lumea de milă să te tot saturi cu mâncăruri mortuare fostul inginer lingeanu(s) îi privește pe toți de sus cu un anumit dispreț în privire așa de
 parcă el ar fi mortul și tot respectul i se cuvine mihaela s-a vopsit roșcată nu se potrivește cu atmosfera lugubră de altfel nici colanții ăia prea strâmți nu-i vin se vede cu ochiul liber că nu și-a 
 aranjat bine tamponul câteva babe au rămas cu oase în gingii și-ar fi luat tălpășița dacă n-ar fi urmat prea scurta rugăciune de final și gogoșii cu miere soro ies până afară tare-mi vine să mă piș
 mai bine mă duc acuma știi că mă țiu greu să-mi spună mie careva că aici nu-i agenție de presă 
 așa la scară mică cu parfum de scufundări într-un aer vibranto- vaginificat

absolvo

 
  dumnezeu a spus atunci cu o răsuflare smulsă din piept mă dau la o parte facă-se voia voastră
  s-a făcut  viii dezveleau pământuri credeau că nu-i vede nimeni cum așezați la masă se înfruptau
  cu liniștea din morminte cu ochii morților aurore dantelate un du-te vino închide în noi toate sicriele
  ai loc golul ăsta nesfârșit din infernul inimilor nu se umple cu glas pierdut sau speranțe poate doar
  un război îl vindecă osemintele străbunilor să aibă loc de odihnă pe timpul unei renașteri atingem 
  oglinda și lumea se dedublează în joc de reflexe joc de inefabile nebunii nu-i timpul iertării nici de
  uitare veninul încă traversează carnea necunoscut e ceasul căile unei sălbatice armonii graba cu
  care unii recompun incertitudini ca beția vapoarelor pe-o mare și ea scufundată muzica pălește 
  în venele pietrelor curge murmurul alunecărilor degeaba cânți poete sufletul se vinde gol pe 
  nesimțite dureros de ieftin 

  
 
 

emotions may vary

 am vrut cuvinte să-i fac fericiți pe cei ce se regăsesc sub rugăciuni 
 când împreunatul palmelor cu toate trupurile crește deasupra un munte
 și nu știu în care iad voi arde prin somn chemările ajung la picioarele lui
 întâi se prefăcea că nu mă cunoaște nu mă vindecă l-am așteptat uitat
 pe umeri dintr-o viață în alta când dimineața își lasă umbrele prin copaci
 obosită de atâtea drumuri absența mă arde eram odată sigur de veșnicie
 acum îngerii spulberă ceruri deghizat în chip viu nu aștept milă sorb din liniște
 ca un prunc la sân undeva am lepădat iubirea am numit-o zbor deasupra ghilotinei
 frumusețe mutilată cu ochii înfipți în ziduri cu gesturi mediocre îmi număr căderile 

oxygen red

despre tristețile morților să nu mai vorbim 
 doar am murit de atâtea ori unul în gândul celuilalt
 e adevărat nu te poți juca cu iubirea ar fi atunci nimic
 altceva decât o întoarcere în pântec și nu ne-am mai putea odihni 
 tâmplele ar deveni lumea asta plutitoare prin singurătăți asumate
 și în semn de prostest ți-aș spune ah acum ce greu mi-e să te sărut
 din priviri din gesturi să mă strecor în lacrimile a doi atomi izolați 
 cu buze vineții înconjurați de mirosul de tăciune un peisaj în mișcare 
 oglindă în oglindă am atins nerostirea e vis migrator spuneam și
 uluiți ne alăturam jongleriilor lumii să ne poarte pământul peste veacuri
 ascunși în buzunarul de la piept

scrisori pentru rai

 începe cu un strigăt nu știu viața moartea nu mai contează
 în ambele cazuri o rază de lumină se izbește de pereți
 fie în spitale pătate cu tristeți unde sângele ca un sirop de cireșe
 se întoarce cumva în veșnicie ori cimitire fără de anotimpuri
 despre liniștea crucilor se vorbește cu glas stins de teamă să
 nu dezlegăm lanțul dintre posibil și iubire nu-mi amintesc să fi
 spulberat cuvinte nu au rămas încă înțepenite între buze fragile
 umbre mamă când mai vii să lași cerul deschis știi aici ne învelesc în țărână
 din ce în ce mai aproape vidul prăpastia nimicul din trupurile noastre mamă
 vor construi o capelă cu pereții reci icoane așezate pe genunchi scântei neterminate
 să nu se mai facă ziuă e atât de înalt tărâmul celălalt și singur nu mă pot arunca
 în ghearele flămânde crede-mă sunt copilul tău ce a învățat să nu râdă îți amintești
 de strada aceea cu miros tomnatic acolo mi-a scăpat din brațe soarele nu tu nu lipsești
 eu sunt acela ce nu-ți mai poate scrie visul fuge prea repede până și dumnezeu mi-a
 spus odată că pe umerii lui nu mai e loc

stockholm

călăule nu m-ai omorât de tot uite dâra asta de sânge îți va tatua palmele
strigătul va despica ceruri noroiul ochilor flămânzi după carne
se numește iubire urmele vieții încă mai răsuflă când îmi număr firele cărunte
nu râd nu mă bucur în drumul meu sabile cântă ode timpul devine sterp
sunt poate o figură străină când ghearele smulg iar și iar aromele zilei
mă strigă morții dar nu-i mai recunosc mă fac că adorm mă ascund în cutremur
sunt una cu punctul de lumină inconștient adulmec incertitudinea nesfârșită iluzie

visceral sadeness

am fost copac și n-am mai înflorit
 cineva îmi retezase brațele poate niște copii
 în căutare de lemne pentru foc nu-mi amintesc
 cred că adormisem deja sub plapuma albastră
 îmi era cald și bine cu toate că de mult nimeni
 nu și-a amintit să mă îmbrățișeze să-mi spună povești
 repetam la infinit povestea mea cu frunze înaripate
 la început toate dorințele sunt povești apoi destin miracol
 în suflet în sânge oglinzi cu măști nepătate
 un fel de melancolie nescrisă gând naufragiat
 ecoul nopților zgomot aruncat din cer pe pământ
 din pământ în pântec cu lacrimi viață iubire
 se face ziuă pe mine mă așteaptă ai mei acasă
 cu un suflet epavă abisal lipsit de sens

neurotoxin

 n-am mai scris de o vreme
 simțeam un dezacord între mine și cuvinte
 o gheară îmi sfâșia poeme nu le puteam 
 așterne cerne din visele migratoare greu penetram 
 în caligrafia iubirii zbaterea cărnii sfâșia orizonturi 
 la timpul potrivit spuneam versul are să fie punct de legătură
 între palme cu miros de cer și dumnezeul din uitata rugăciune
 care a plecat din mine către alte cărări să se odihnească iar
 și aici și dincolo fără să-mi lase măcar o minune sau pe buze 
 să-mi picteze lumina e ceva ce nu pot să-ți iau mi-a spus odată
 era un vis sau nu știu ascundeam soarele într-un vas de lut
 puteam să îi văd și glasul și chipul închide ochii acolo unde odată 
 cineva și-a pierdut spinii în abdomenul crucii sămânță de altar 

întemeierea durerii

 în drumul meu s-a împiedicat un străin
 mi-a spus mai e loc și pentru mine
 lângă lacrimile tale mai era călătorule
 hrănește-te cu chipul meu culege fărâmiturile
 unei fericiri necoapte alunecă-mi prin vene 
 până când neobosit tăcut în vârful degetelor 
 pășești peste durere de frică să nu-mi trezești 
 numele scufundat prietene mergi mai departe 
 și dacă tac nu înseamnă că am uitat străzile 
 unde oameni par să nu fi murit nicicând 

hello to lemuria falling

                                                  
 
 e ceva nepământean în iubire 
 suflul ceresc sânge condimentat 
 cu atingeri muzică divină ce te leagănă 
 până adormi apoi impenetrabila pace 
 a unui continent scufundat
 vântul îți mângâie buzele 
 te transformi într-o aripă 
 traversezi de o parte și de alta 
 anotimpuri curățate de cuvinte 
 nu ți-ai pierdut carnea țărâna sfințită
 ci șoaptele au pregătit-o pentru somn 
 printre ferești cu ochi obosiți 
 trăim puțin în ascunzișuri 
 în orașul meu mormânt 
 trec secunde fără calendar 

if you love her let her sleep

 ești versul prin care un condei
 își scutură nedefinitul
 cu o muzică în culori
 insesizabilă muribunzilor
 visul tău îmi umblă prin cuvinte
 desenează legământul peștilor cu marea
 cer flămând stele neatinse
 la ce bun nesfârșitul albastru
 doar iubirea se atinge zâmbește gustă
 la prezent
 într-un roșu armonizat cu bătăile inimii
 și furtuni dorințe valuri
 tu trăiește eu voi lipsi puțin
 cât să nu pierd aroma somnului tău
 iată noaptea despre care ți-am vorbit
 când orele se întrerup
 destul s-au tăvălit așteptările
 prin fire cărunte
 pe când între noi și durere
 nu mai era
 vreun umăr de nădejde

crime în ritm de rock

există un timp pentru toate iubirea însă nu așteaptă
pitită după colțuri cu o bombă legată de brâu
nu o să-ți ajungă la creier înainte ca sufletul
să-ți fie înjunghiat să-ți cufunzi tristețea în oglinzi
de obicei nu vorbești cu cerurile dar când infernul suflă la ușă
nu mai păstrezi în tine doar pentru tine sângele de care
ai fost înconjurată și totuși ți-e liniște în ochi
ca un duh abia adus aminte noi nu ne putem ridica desprinde
din acest acum război semn că nopțile se despart între
dureri și dorințe sau invers fără încetare un labirint
cu țipetele pielii în închisoarea de carne nu m-au lăsat să înving
cui servesc gloanțe orfane pe cărări cenușii
e vis mai vrei să dormi întoarsă pe cealaltă parte a lumii
cu prețul amintirilor potopite inimă scormonită aruncată pe jos

toamnă pentru prunci nenăscuți

să nu fi fost eu copilul cu brațe schilodite care aruncă pe furiș priviri oamenilor
să fi fost un altul un curajos cu mâini de fier care zdruncină vise din temelii
înainte să se nască a cerut un pahar de apă aer vânt un soare și iubire
cât mai multă iubire a zis să o înghită să nu o piardă poate în lumea fără lumină
nu i se va da voie să atingă dar cine liniștea nu a cunoscut se poate duce la război
fericit că poate spune povești dar jocul de-a viața își strigă învinșii toamnele cu
frunze muribunde acoperă crucile nu știi acolo au fost odată morminte sau au trecut
doar suflete de prunci nenasacuti primăvara se lasă
așteptată o iarnă timpurie mușcă
din lut am să fiu acolo pasăre de pradă sfâșii carnea tuturor așteptărilor și adorm

și dumnezeu se pișă (de noapte târziu când satan îmi vorbește)

precum pe pământuri așa și în cer o zi în care nemorții
umblă desculți cu fulgere pe creștet sânge râncezit se varsă
sub preacuratul potir e clar cineva s-a căcat cineva încă
nescăpat de trup și la cur se șterge cu rugăciunile noastre
cine să ardă pe rug sau plumbuit în cuie zbierând
mielul va aduce săbii câine cu ochii prefăcuți
să puna el un vârf de bunătate peste aceste decăderi
alt suflet în care o luăm de la capăt am așteptat dar
are să cadă iar ploaia pisatul domnului peste lutul rugos
hai bagă-ți pula fute cristoșii trimite fecioare la pizde fără cruci
aprinde din biblii focul libertății și scrie mai scrie un poem

Ai să te lepezi de mine de o mie de ori

Știu.Lumina ta și întunericul meu nu se potrivesc. Nu pot sta la aceeași masă,nu pot respira împreună,nu se pot ține de mână.Tu înalți sufletul către cer și rogi un chip de piatră să îți dea pâine.Eu mă îmbăt cu licoare demonică.Mimezi perfect fericirea pe când mie îmi urlă tristețea din adâncuri.Îți încarci inima cu noi și noi iubiri ,iar eu ți-am spus că iubirea-i doar zbor de fluturi peste o execuție publică.Nu,nu mă înțelege greșit,niciodată nu ți-am spus să nu iubești. Iubește! Arzi! Zbate-te! Simte că trăiești.Dacă prin asta înțelegi tu viață.Joc de cărți.Șanse minime să câștigi.
Aș proclama drept fundamental dreptul de a ne sinucide.Să putem fi proprii noștri dumnezei,demoni,să putem evada când dorim din întuneric în lumină.Sau invers. Actul de a ne sinucide nu e nimic altceva decât curaj asumat,resemnare, renunțarea de a fi o povară pentru tine și ceilalți.Când simți sfârșitul,fă-o,nu aștepta durerea,dezamăgirea ultimei fărâme de viață din ține.Fă-o! Treci ușor dintr-o lume în ...în nimic,iar tu cauți acel nimic,acea moarte totală,descompunere și final.

(fragment)

Short version of happiness

Despre lumina si ingeri nu voi scrie.Nu acum! Nici despre zile senine, au fost date infernului de mult.Greu sa-mi amintesc lumina.Au fost scantei, au fost carbuni, focuri,poate stele ce mi-au luminat noptile,dar niciodata explozie de bucurie.Niciodata! Si noptile acelea mult prea lungi cand nu-mi doream decat sa plec.Crezi ca m-au salvat ingerii? Crezi ca nu am varsat lacrimi? Ca nu mi-as fi dorit sa-mi vomit sangele,doar sa stiu ca asa,gol pe dinauntru,si nu metaforic vorbind,sa pot parasi pamantul.
Am scris atunci poemul acela satanic :"Si Dumnezeu se pisa".M-a eliberat! Stiu,as fi fost blestemat de toate odata curvele razvratite ale vietii ,acum mari credincioase habotnice.Pe cand pula le era singura icoana ,unde erau duhurile sfinte ?
Am deschis grimoarul.Cautam o vraja pentru fericire.Eh,cacat! Nu poti cumpara norocul,maibinele,futuipizdamasiidefericire...Nici nu le poti chema prin incantatii.Chiar daca vin demonii si-ti intind mainile in semn de ajutor.Te indepartezi de firea omeneasca,iti raman totusi amintiri pastelate,mosteniri simplificate.Panza sfasiata,trup umil,suflet plumbuit.Totul se simplifica cu o moarte.Care ma are,ma iubeste,ma asteapta.Si ma iarta.
Ca exista undeva,prin scorbura asta viermanoasa ,ceva numit viata nu m-a invatat nimeni.Poate nu am respirat indeajuns chipuri,suflete,lumi.Poate m-am nascut in tara departarii de mine,unde zidurile nu se pot imblanzi.
Si deodeata car cruci de pe un mormant pe altul.Pe al meu nu am pus.Imi e de ajuns ca am dat vama iubirea.Si nici nu ma rog.Asa,ca o furie de poet.Ca un suras letal.O scufundare in somn,in chemarile adancului.

(Oliver Klauss- Exorcism- Intre lumina si ingeri ,fragment)

before we go extinct

tot ce iubim putrezește încet și se stinge
să nu-mi spui că muntele nu se lapădă
de viață de mii de ori și că moartea nu pândește
din ceruri până în adâncimi poți să te stingi fericit
când străin nu-ți este nici vântul nici marea catarg răsturnat
când ai lăsat să plângă furtuni și ceruri sărutau mâini în rugăciune
înainte de viață tot cu o moarte ne prindeam în horă până când
păsările și-au deschis aripile ne-am făcut chip cioplit
la care se închinau idolii de stâncă primul strigăt scrijelit pe piele
am știut că liniștea s-a spart întâiul mers cu picioarele desculțe peste spini

moartea (ne) cântă la vioară sau un suflet și ceva în plus

 în țara mea păsările nu pier e mereu destul cer pentru inălțare
 ca prin somn mă văd copil când moartea îi alegea pe alții
 străini nouă cimitirele erau departe și vreau să mai dorm
 până la ultimii pași ajung la tine știu nu pot pleca de atâtea ori
 fără să las urme în ferestre fără ca viața să-mi fie mamă
 ia lacrimile astea dintr-un ochi în altul fă-mi tăcerea un zbor
 în zig-zag nu mai e decât o povară o durere un neînțeles o absență
 acum printre cruci am prieteni de mă cheamă mai mult
 îmi întind brațe aici e tot mai frig mai bine mă duc dar nu știu
 mă arunc între oi sau lupi că mi-e pustiu și în pământuri și sub ele
 un suflet spart cu genunchii răspunde un ecou un suflet și ceva pe lângă
 atât a mai rămas din imperiul rostogolit
 

un rai venit mai devreme

                                                  
 umbrele nu aprind focul spargi timpul ca pe o vază veche 
 îl calci în picioare atingi cu o unghie cerul
 dintr-o viață în alta e aproape lumină
 semne de întrebare în inimi ce până mai ieri 
 cerșeau iubire nu știu povestea asta dacă 
 a avut început cunosc numai pereții reci două mâini 
 străine și zgomotul sângelui am împărțit cărarea
 am avut moartea mea mai bună ca a celorlalți 
 un loc de joacă pentru animale sălbatice în care zilnic
 se împușcă porumbei vezi raiul meu a venit mai devreme 
 lăsați un mesaj după semnalul sonor 

dance me to the end of the world /dansează cu mine până la sfârșitul lumii

imperfectă această iubire
 sunt azi ești mâine întârziat
 cu puterea unui ritual
 descânți o mantră
 până adorm
 somnul deschide aripi
 am uitat să mă îmbrac galant
 iartă-mă
 să dansăm și așa
 în straie sărace
 oricum
 în afara lumii
 a timpului
 nu ne vede nimeni
 până și cerul are ochii închiși
 
 mă chemi să respirăm imperfecțiunea
 unei seri bântuite
 fără sticla de vin
 atât de necesară 
 avem numai albastrul
 de noapte ce va să vina
 și iubirea asta surdă
 conjugată la condițional perfect

second skin

 vine firesc un început de primăvară când pomii pulsează lumina
 viața-i peste tot până și morții se întorc la moartea lor mai bogați cu o iubire
 numai tu tu vei trăi mereu în mine curgi sânge pur prin venele-mi plăpânde
 suflet prețios cu care mă armonizez mă îmbăt visez
 cine ar vrea să se trezească fără a strânge în brațe
 măcar în lumea cealaltă vraja numai tu poți deschide larg poarta
 tu ale cărei cuvinte blestem îmi sfâșie carnea
 you're my second skin șopteam și durerile se rostogoleau
 de pe munte nu știi dar adevărata noapte începe
 cu primul strigăt o mână întinsă prima dată când
 ne iertăm păcatul fără să ne dăm jos de pe cruce

Fumez.Satana îmi da like

Nu-mi amintesc cu exactitate(nimeni nu îmi cere, nu mă bate ,nu mă ceartă pentru asta)când am început să fumez.Are importanță? Nu știu nici să mă fi lăsat vreodată de ''viciu''. ''Bani arsi'',săreau ai mei cu gura și mă durea, vorba unei colege, la patină.De parcă în viața asta de miroase arareori a trandafiri și mai tot timpul a latrină e ceva mai plăcut ca fumul.Fumul de înainte, de după,de ...între.Țigara de dimineață, de trezire, aia de la cafea, cea de început de muncă, de pauză-pauze, de nervi, de stress, de futu-le mama lor de probleme, de băga-mi-aș pula-n ea viață (asta se scrie corect cu multe liniuțe de alea ,numite cratime,unii nu reușesc)...De altfel, nici nu îți trebuie un motiv să fumezi.Îl cauți dacă e neapărat nevoie.Never in my case! E plăcere,e demon,iar eu am ajuns să îmi iubesc demonii și să mi-i accept.
Ca și cum ai poftă de portocale,sex,să te mastrurbezi,să te caci,poftim comparație ,așa îți vine și să tragi un fum,două,trei,întreaga țigară.Te calmează,relaxează,eliberează ,îți este prieten,hrană,dorință împlinită .
Bine, astăzi să-ți chemi AFARĂ colegii la o țigară este literalmente pleonasm .Hm,idioții ăia cu scaun sub cur și legile lor .Nu le-am înțeles niciodată.Nici matematica,chimia,fizica,manelele și multe altele.Dar încă nu am ajuns la capitolul despre lucrurile ce nu le înțeleg.Dacă va fi unul...De asta m-am lăsat de drept înainte să îl încep.Poveste veche,poate am să vi-o spun vreodată.Poate...În curând vor interzice pisatul ,mâncatul sau muia în locurile publice.Și știm cu toții că dacă îți vine este natural ,uman și logic să o faci.
Nu mai scriu.Sunt obosit.Aprind o țigară .Nu știu dacă este ultima de azi sau prima de mâine.Satana zâmbește.E pe facebook și dă like.

șoareci la indigo

 întâi m-a posedat viața cu o forță nebună
 din brațele ei primitoare nu m-a scăpat vreodată
 cu mâini calde mi-a împletit șirag înțelepciunea
 exist se pare în alb dar negrul veghează
 precum lupii la o stână cu colții mereu gata
 să sfâșie să străpungă noi și noi inimi 
 e totuși o lume neîncăpătoare pentru șoareci la indigo
 aștept iubirea să mă pătrundă ca un venin o boală
 de care aș putea suferi mereu pe care să o port
 odată cu sângele aerul și apa
 poate că aici ucidem pentru ca dincolo
 orbi să recăpătăm lumină
 
 nu știu dar timpul deodată pare că 
 se oprește în loc își trage sufletul 
 apoi cu forțe proaspete aleargă 
 spre noi și noi chemări 
 restul golului îl acoperă cu 
 anotimpuri venite prea devreme
 știu din visul ăsta mă trezesc buimac
 strig pentru demonii mei sunt mândru și responsabil 

golden shower

eu care nu am crezut și nu voi crede în oameni
căruia nu i s-a dat destulă crezare iertare sau iubire
pedepsit să mușc din otrava cuvintelor otrava privirilor mute
șarpe cu limba de foc nestins cu apă un pârâu nesecat
privește cerul life is but a golden shower iar noi dansăm înălțator
într-o ploaie gălbuie copii cu suflet rătăcit rătăcim sub cupolă
ruine fără umbrele fără stâlpi cu tălpile goale doar rod secerat
locul meu nu e aici dar trebuie să trăiesc să lipesc de suflet
un chip uman atunci fiecare zâmbet ar fi letal pentru că simt
în fiecare secundă cum sângele meu plânge în pământul sterp
și prea plin de moarte

resurse (in)umane

aș putea scoate din mine tot sângele tău
e de ajuns să îmi blestem inima otrava zilnică
ce clocotește între oase ca un fulger pe cer
într-o zi azi mâine curând am să-mi pun
mâinile la ochi și o sită pe umărul stâng
prin care să-mi cern partea de suflet
fără păcat neprinsă în copci un schimb de mesaje
între întunericul meu și viață
un dumnezeu mai mic cu aripi topite
să creadă în mine să mă iubească
singurătate vegheată -unică amintire
sub rugina timpului
niciun leac pentru a mă tămădui

crime colaterale

la bătrânețe ne vom închiria un azil
de unde vom privi soarele vlăguit cum spune iar și iar lumii adio
mă vei îmbia învia cu un pahar de vin
am să-ți răspund că poezia îmi e de ajuns să mă îmbăt să renasc
din cruntele dureri sălbăticia vieții

e de ajuns să îmi șoptești cuvinte iar eu eu
am să ți le cânt nu mă întreba cum e posibil
ca fiecare clipă să cadă în iarbă să culegi apoi șirag înlăcrimat
degeaba speli picioarele morților
capetele îngenuncheate ale viiilor recită în taină sincere condoleanțe

la bătrânețe ne vom închiria un azil
vom căra cu noi nimicul agonisit în sacoșe invizibile
la ce bun când timpul se va opri în loc
și toate rugăciunile vor fi trimise bombe spre cer
sufletele pâlpâie în gropi comune au uitat de mamă tată dumnezeu

la bătrânețe ne vom închiria un azil
cine suntem nu am știut niciodată
am respirat în umbre de parcă am fi fost aici mereu dintotdeauna
la bătrânețe ne vom închiria un azil
o arcă și vom ține amândoi piept furtunii

antiparadis

moartea pândeşte peste tot nu ai habar unde stă ascunsă
uneori în cerul gurii sau plămâni alteori coboară fior pe şira spinării
odată ce-i promiţi roşeaţa buzelor cu preţul iubirii în care începi să nu mai crezi
te citeşte carte prăfuită zbori şi nu-ţi foloseşte la nimic
se numeşte viaţă spun păsările când păzesc grădina vie
cânta-mi îngere un recviem pentru gropi comune în care viii
dorm îngropaţi în genunchi du-mă spre firele de iarbă acum
ni se simt morţii cu adevărat binecuvântaţi fă din lume
furie flamandă să nu-mi mai văd sufletul cum pâlpâie
în dreptul stâncilor acest antiparadis flash dintr-o memorie pastelată
tu rămâi până când ultima cruce se dezbracă de carne şi iar devine lut
m-aş fi bucurat dacă inimile noastre ar fi avut mai mult de lucru
poetul îi scrise cu lacrimi dar nu-mi permit a mai spune cuvinte inutile

 foto de CrimsonnOnyxx

dincolo unde întunericul mătură lumina și trenurile ajung mereu la timp

am zărit-o prin întunericul înșelător cum încerca un dans fără muzică și ritm
desprins parcă dintr-un vechi ritual cuvintele îi ieșeau scrâșnite dintre buze
i se mișcau brațele mecanic ca și cum străină de cer aripile i se făceau plumb
liniștea asta trebuie spartă mi-am zis apoi clipa se rostogoli bulgăre cenușiu
copac doborât de trăsnet în cea mai înaltă notă a statorniciei eu eram străin
străin să-i înțeleg enigma în adâncimea căreia pe atunci mă scăldăm nu
nu cunosc nici innotul nici supraviețuirea de accea alerg între undeva și nicăieri
se frâng în mine clipe culeg în pumni clocotul lumii cu pașii eleganți cum o dantelă
nu știu dacă mă chemi în viață sau moarte știu că nu ai vrea să întârzii în acel castel
unde ferestrele deschise îngână poezie am împărțit cândva o lume sărutul pe gură
știi poezia e întuneric ferit de apă și foc în care copiii mai caută zeități pierdute
uneori o povară ca un război din care nimeni nu va ieși fără pielea spintecată
nu zâmbi în timpul vânătorii nu au fost rănite inimi doar că sub acoperișul alabstru
temeliile se rup ca o carne supurândă și încep să cadă

blood and cocaine on the bible

       
 știu trăiesc cu stângăcie mă întreb dacă vreodată am rugat universul să nu mă nască
 asta nu-mi pot aminti nici prima dată când am auzit rostit simțit cuvântul iubire
 ca un fel de a pune stâlpi cerului ordine în lume să desprind secundele din nucleu 
 uneori de cealaltă parte a paradisului plouă în timp ce iadul revarsă mângâieri 
 nu-i așa cea mai puternică trăire nu poate fi cuprinsă-n zboruri poate doar picurată 
 în versuri împletită cu siguranța ca niciodată nu va cădea în umbre 

îmi ești dumnezeu închiriat

tu îmi așezi șoaptele pe frunte cum un sărut de adio
din nou din atâtea chipui vii dimineață târzie
umpli ochii cu simțire au rămas de cu seară rugăciuni nespuse
mântuiri prăbușite acum se aștern sfârșiturile peste noi
privesc fereastra umbra ta se strecoară prin lumină îți spuneam
că îmi ești dumnezeu închiriat că îmi pot uneori lasă trupul
fără suflet să plec tren din gară și totuși să nu scurtez depărtările
cu preț de o inimă îți scriu eu poet tu frunză cobori înger în palmele
cu miros rânced de moarte nu lăsa iubirea să curgă nisip dintr-o parte
a clepsidrei în cealaltă știi azi pentru întâia oară ți-am privit pașii
fără să mai plâng

în inima asta vitregită un dumnezeu se sinucide pe minut

 nu s-a spus niciodată că noaptea 
 vânează îngeri deghizați
 nici că singurătatea devine
 atât prieten cât și diluant
 pentru toate clipele când
 liniștea curge în plumb izbind tâmplele 
 viața ca o părere de rău
 după cum merg lucrurile 
 nicio rugăciune nu va ajunge acasă
 cum se face că iubirea 
 nu ne mai este familiară
 nu mai înțelege cuvinte 
 smulse din artere
 numai sângele bolborosește uneori 
 într-o iarnă fără zăpadă
 parcă am fi aici de o veșnicie
 alunecăm pe balustrade
 striviți sub greutatea crucilor
 aproape reușim să atingem 
 o ultimă suflare 
 a unui dumnezeu învins 

uter

 cum mi te ascunzi sub plapumă 
 într-o zi ploioasă
 ca o pasăre în căutare de cuib
 o mamă agață rugăciunile pe cer
 fiecare ploaie cu cântecul ei vei spune 
 și-mi vei zâmbi de parcă niciodată 
 n-aș fi fost de tine străin 
 strigătul cortină peste uitare
 un gând fugar cum că nu mă vei auzi
 parcă moartea nu mai sădește umbre
 între ziduri pereții pot respira 
 liniștea din sânge 
 deschide larg fereastra 
 aripile să nu amuțească 
 nici nu știu când înăuntru lovește noaptea 
 afară se desprind frunze un copac cere apă
 copilăria se revarsă peste pleoape 
 

fetus in situ

oamenii răi sunt atât de ușor de ucis
au un gust mai bun
fiindcă nu-și cunosc pacea spuneai
e de ajuns o pereche de colți
ca să-ți pierzi definitiv
respectul pentru viață
răsuflarea pălește odată
cu stingerea luminii
și dacă pentru noi
nu mai există locuri
în iad
cum plătim jertfirea

unde-mi vei fi peste o eternitate

 toate la timpul lor
 nașterea iubirea moartea
 numai răstignirea atârnă greu
 ca un plumb peste vise
 
 să nu ceri îndurare
 de la cei ce nu se îndură
 nici mângâieri de la mâini
 ce odată ți-au lovit obrazul
 
 veșnic tânăr pământul
 să vii așteaptă să-i cânți
 despre întuneric lumini 
 ca unui orfan despre mamă 
 
 somnul va fi mereu 
 meridian prăbușit
 lângă cutia cu vise 
 secunda mea albastră 
 
 unde-mi vei fi peste o eternitate
 întreb și eu nu lovesc în inimi 
 statuie neclintită între umbre
 ori brațe nevăzute care leagănă cer

grimoar

 să nu-ți faci chip cioplit maria
 a spus glasul din umbre
 nici să nu iubești întunericul
 dar sunt al lui tată
 demonii mei se hrănesc
 cu dumnezei muribunzi
 când ating viermii
 își deschid aripile
 mărul meu n-a fost mușcat
 
 ai ucis maria
 pruncii nu-ți mai plâng
 în pântec
 un bal mascat e viața
 bufoni obosiți așteaptă
 ieșirea din scenă
 păsări despletite
 un mâine prăbușit
 la noapte