imperii de alb (Renate Muller & Oliver Klauss)

remember veșmântul nesfârșit
în ierni fără de răspuns
degeaba întrebăm norii
ei tac și se scutură 

nu-mi ridic privirea
obosită în plâns
cutreier desculț frigul
și cad printre fulgi

chemi imperii de alb
unde îngeri dispar
în colțuri neumblate
nu îmbătrânesc
la umbra palmei tale

 ascult cerul
dar nu-mi dezvăluie
enigma primelor poeme
voi decupa iarăși stele
cu brațele-mi goale

a posteriori

mă lepăd de fiecare demon fiecare dumnnezeu
nici pământul nu îmi mai este părinte
am uitat glasul zborului și iarăși voi picta banalități
precum suflete atârnate sau inimi cu interior străin
pahare cu vodcă sau dame parfumate strident
tu precum o veche credință din fiecare crucificare
renaști în carne din lutul timpului te zbați prin ale mele
puncte de sprijin unde durerea mângâie un portativ

din fir de nisip mi-ai devenit piatră
am urmat fiecare poruncă dar am căzut
prima ispită prima luptă păcatul ajuns să fie fericire
visul l-am trăit în alții cu alte
morți fără leac

Fotografie de Paulo Paulauskos(Brazilia)

iubirea ca o irepetabilă sinucidere asistată

într-un vis m-ai întrebat
cum aș defini atingerea și
în ce culori văd magia iubirii
ți-am răspuns pe atunci că
înălțarea mereu se scurge
din durere în cuiburi străine
fiecare nouă trezire e
plutirea sângelui pe țărm descântat 

nu ne vom putea întâlni într-o lume
unde îmbrățișarea e misterul
altui izvor de prăbușire
unde picătură cu picătură
întreaga existență e doar o țară
a fluturilor cu aripi decupate

inimi pulsează efemer
sub tăcuta glie
dincolo de templul cărnii
soarele își explică veșnicia
noaptea condamnă una câte una
zilele la moarte sau exil
în cetatea umbrelor sidefii

sunt lucid
aștept să treacă și ploaia asta
ca apoi plecat în alte lumi
să-mi pot simți încă sufletul ud

de quoi meurt-on dans le monde

în gheara timpului umbra din mine se scurge în fagurele sterp
lumina fără veșmânt nu mai descrie minunea nu o mai cuprinde
întâiul cuvânt a fost îngropat sub diafane tăceri te-ai temut și pe altar
zac acum silabe rătăcite numai trupurilor le punem perdele în sălbaticul dans
ce are încă puterea să curgă în singura oglindă neatinsă ca un vârf de munte
un singur ochi acum te privește tatăl nu te poate legăna cu un singur braț
zefirul din noroi nu e nici floare nici mormânt doar mângâiere întârziată
după război pacea pândește în întuneric se vrea smulsă din aripi dezghețate
îți cer un loc în trăsură și să-mi arăți din nou drumul spre casă n-am mai descuiat
de multă vreme poarta îmi caut chipul pierdut poate acolo mă așteaptă ca altadat
dumnezeu cu pâine și vin

nu te pot iubi într-o lume făr'de poezie

nu te pot iubi într-o lume făr'de poezie
aş căuta poate metaforele trup în culcuşul
braţelor este adevărat că suntem sclavii cuvintelor
că ele devin aripi cântece de leagăn stânci
când carnea se odihneşte şi umbra ţine loc de-o
dimineaţă sălbatică cu flori sângerânde căzute pe braţe

nu vreau să adorm în culoarea fără de putere
a ultimului dor să risipesc credinţa pe trepte
nemeritate ştiu că va veni un timp când
ai să mă pierzi din fiecare bătaie a inimii
dar vei găsi aceleaşi trăiri risipite într-o
uitată smerenie a coborârii de pe cruce

nu te pot iubi într-o lume făr' de poezie
în care zbaterea să nu decupeze adevăr de piatră
vie şi să nu pună la îndoială existenţa
fericirii nepământene pentru că ştiu clipa
nu mă aşteaptă nu mă adulmecă
nu mă ajunge din urmă

the strangest things to remember

 
 cum brațele tatălui niciodată nu m-au cuprins în culorile iubirii
 cum visez deși treaz că ne-am reîntâlnit și de această dată crucificarea
 a avut loc în sens invers de la acustica unei vărsări de sânge la strivirea 
 oaselor lacrima  un bisturiu rătăcit deasupra suturii decupează tristeți 
 cuiele pătrund de cealaltă parte mi se spune că asta-i adevărata înălțare 
 nu împarți cu mine apa vinul trupul într-o primă împărtășanie oare durerea
 alege destine ori pur și simplu se așează în straturi peste inimi la jumătatea 
 drumului dintre întuneric și lumină mi-e zborul o moarte legănată pe aripi
 

autor fotografie Mads Mikkelsen

nebunul din pădurea fără copaci

mi-e existența o tablă de șah pe care s-au sinucis reginele
câmpul de luptă pădurea fără copaci câte povești ar putea
spune sângele vărsat despre fiecare ultima zvâcnire a unei inimi
măcar de n-ați fi alungat pădurarul din brațele ce odinioară îl ademeneau
în dulceața umbrelor moartea nu fuge cu coasa în mână e furie călăre pe un
cal negru clipă necunoscută nepătrunsă rugăciune într-o stare de veghe
nu există scuză ori salvare zbuciumul cătușelor grele te poartă spre un interior
străin te eliberezi acum lumea s-a dezbrăcat de aripi

puls

înot de mult
în enigmele acestor ape tulburi
și fiecare val mi-e prieten
mi-e frate

încerc să înțeleg
înălțarea
căderea
albastrului în albastru

mi-e frică să nu deșir
împietrita liniște
de parcă aș fi fost pedepsit
să mușc din abis

înaltul nu are sfârșit
nici oglindă ori chip
se scutură în existență
ca părul tău ce adulmecă briza

pe țărm nisipul amorf
privește și tace
cum vântul pulsează
din ale timpului răni

inversa teoremei lui cupidon

ne scriem poveștile în aceeași limbă doar durerile mai bat ca un
clopot rătăcit în piepturi străine și brațele întinse la cer s-au scurtat
cu gemetele grele am plâns un coșmar dar nimeni nu a auzit prea surzi
ne-au fost pașii îndreptați spre cădere e o vânătoare prada se stinge ostenită
vânătorul acum mulțumit pune foc la rădăcina cărnii pentru inălțare
haotic sau rebel un glas leagă tăcerea de cunoaștere din piatră s-a
născut universul sub piatră agonia tutruror amintirilor umil renăscute
e adevărat că răsuflarea odată comună a fost uitată pe oglinda cu ramă de spini
nimic nu e etern nici această confesiune caldă nici ale păsărilor aripi
gloria zborurilor am fost cândva la margine de lume la margine de timp
păcatul ajunge să fie fericire o neașteptată întâlnire cu noi înșine la care
ochii larg deschiși vor fi alungați

povara asta e tot ce a rămas

am fost aruncați în brațele iubirii este adevărat că acolo am învățat să vorbim cu noi înșine
pe plaja aceea măturată de vânt într-o dimineață de vară timpurie cum apropierea unor
îndrăgostiți inimă lângă inimă cu privirea fixată unul asupra celuilalt e lesne de înțeles acum
vuietul surd al valurilor jocul razelor printre vapoare aici doar cerul ne vede când ne pierdem
uneori umbrele în văzduh unde fluturii poartă-n aripi sclipiri de smarald marea nu ne răspunde
ne zâmbește cu ochi flămânzi de parcă ar transcede o nouă și o nouă inălțare cu mâinile tale care
au devenit acum și ale mele scrii povestea cu îngeri îmbrăcați de nuntă dintr-o amintire încovoiată
în timp dacă ne-am pierdut infinitul îl căutăm sub o stâncă întrebând povara asta e tot ce a rămas

levitație peste o mare de mâini descuamate

să mă ridic dintre cei vii ca și cum niciodată nu mi-aș recunoaște înfrângerea
 ori carnea nu-mi este decât veșmântul murdar de a semenilor ură
 moartea pândește nepăsătoare firul unei respirații un călugăr sărac se ghemuiește
 lângă foc în chilie domnește liniștea precum o bătălie deja câștigată vântul e geamăt 
 nelumesc așezat pe pleoapele ferestrei când norii cenușii stăruie deasupra sufletelor
 cuvântul împietrit se izbește de ramuri desfrunzite o cădere în hău de unde mâini descuamate 
 te vor înălța ai să vezi că atât cerul cât și pământul sunt mai aproape de om că sufletul nu se poate
 măsura ori cântări ci numai în cântec îi mai poți număra fructele eternității
 
 încet se lasă voalul cețos peste mănăstire de parcă întunericul și-ar dori 
 să posede îngerii acum desprinși din icoane glasul devine stins unei lumânări 
 îi bate inima acoperă ochii grei cu ale lor reflecții amintind de lutul creației 
 sunt încă treji adulmecă umbre răstignite de pereți se întreabă doamne pentru 
 mine ai scris cartea durerilor pentru copilul ce odată se temea de a ta lumină
 dumnezeu nu-i răspunde mai întoarce o filă din calendar orele trec greu fiecare 
 secundă pare picur de sânge smuls din artere dimineața îl va găsi cu primele raze căzute pe 
 creștet și palme împreunate ce vorbesc cu norii între ultima lacrimă și întâiul zâmbet 
 ziua pare că geme a biruință a nădejde 
 
 Fotografie de Tomoki Hayasaka 
 (posibilă copertă a volumului Exit)

sunt

ca și cum tristețea s-ar plimba printre cuvinte
plămădită din interioare pe care odată ajungi
să nu le mai cunoști să ți se pară atât de străine
și absurde cum o slujbă de înviere la care morții
nu au mai ajuns 

când vom privi înapoi la aceste zbateri în neliniște
realitatea ne va trezi cu bătaia unui clopot în alb și
negru în roșu înlăcrimat nu nu se poate trăi cu ghimpele
adânc înfipt la rădăcina credinței nu vei mai citi din
cărțile acum arse

ieși din tine însuți fără a avea loc cu adevărat
o părăsire pe un ecran îți rulează scene dintr-un
episod cenzurat aș putea fi profesor de singurătate
sau ultimul vapor iubirea nu mai urcă pe scară spre cer
se pierde timid într-un labirint negru

când îmi amintesc că odată ceream în loc de apă
un petec de liniște în loc de ninsori morminte înflorite
sunt scrisorea netimbrata pe care nu o vei mai primi
nu pot forța brațele vieții oglinda îmi va mărturisi curând
că nu rămân semn oarecare cadavru de lux

Innamoramento

e prima noastră zi fără cuvinte când atingerea ține loc de rugăciune
 și dragostea ne e singura hrană doar cerul ne îmbrăca-n scilpiri cât 
 nisipul se întinde până la linia orizontului ajuns deșertul pe linia vieții
 strigă trupul și sângele vom fi printre nori cercuri de lumină
 despre noi se vor scrie basme cu regatul de aur în care domnesc 
 fluturi izvoarele au să cânte cu diminețile înflorite pe buze nu plânge
 în moarte nu are loc decât părăsirea portului valurile se vor reîntâlni
 reîntregi vor atinge din nou malul de ce te temi de îmbrățișări ca și 
 cum ar fi o pedeapsă o sabie ce îți despică inima tânjesc după adevăr
 să mă salveze dar mă prinzi în capcana cărnii lacrimi vor cădea poate 
 prea devreme suntem frunze evadate într-o prea timpurie toamnă 
 dar știi fără vise nu ai ce căuta în mine nu știu pe unde mă pierd dar
 mă găsești naufragiat punct reisipit ori soldatul care-ți scrie de mână 
 apa mea-i dintr-o fântână curată ochi limpezi dintr-un timp strălucind 
 parfumul vântului ziua promisă vine cu imnul renașterii dăltuit în pântec 

coagulare

întunericul noapte de noapte ne îmbie cu strigăt
de câine hoinar sânge proaspăt vărsat în pocalul
împărătesc furtună tunet negură cum toți ar jeli
moartea luminii se pregătesc de înmormântarea zilei
poartă doliu după dimineți mereu sosite fără întârziere
cărate pe brațele zeilor din văzduh mă fascineza cimitire
unde vântul cântă printre cruci asemenea lupilor oase își găsesc
odihnă sub glia mamă gheare flămânde ne strangulează gleznele
buruieni otrăvite ne cresc sub tălpi nu mai aparținem acestei necredințe
nori coagulati ating adevăratul chip al stâncilor să revenim printre
cei ce se pregătesc de plecare vieții îi prisosește un suflu
 sub pietre șerpii se îngână și iadul ne recunoaște drept fii
acest sărut o să doară când pe ruguri țâșnesc lacrimi îmblânzite

suflet cu ieșire în larg

aștept să mi se spună că tunetul nu mă lovește
sunt arbore uitat în mijlocul pădurii uneori șoptesc
cu glasul stins un cântec de leagăn pentru norii camarazi
aerul plutește deasupra orașului în mine cresc cărți de rugăciune
doar aici poți călătorule asculta liniștea izbită între frunze

dacă iubirea există e numai să arate lumii adevărata față a
înțelepciunii ca oamenii să urce împreună aceleași trepte
de atâtea ori mereu și mereu până când toate umbrele
pe care odată noi le ascundeam de obrajii încinși ai soarelui
se preschimbă-n temple cu socluri aurite din icoane pacea
încolțește ne străpunge coastele zâmbetul ori există ori îl
naștem chipul una cu zborul unei păsări deasupra izvoarelor
când aripi se întind ca o mare de săgeți pe cearceaful albastru

oare un suflet cu ieșire în larg va deveni corabie ori sicriu
mă întrebam pe când mugurii nu mi se mai împleteau pe brațe
nici seva nu-mi mai gonea prin artere în salturi de șotron
să adorm cu spaima-n brațe sub plapuma iernii nu vreau
eternizat într-un tablou al disperării

no reflection

sunt complicat de simplu iubito doar tu
 nu vrei să înțelegi că uneori inima-mi bate
 și-n cald și-n rece în roșu-violet că sunt
 sărutul căzut în palme chip încă neștiut
 când urc pe stânci mi-e în putere destinul
 sub lumina mea în umilință chem culcușul 
 pe care mai întâi îți așezi lutul ostenit
 dragostea-i o daltă cu care întorc timpul
 de pe o era pe altă importantă e secunda 
 prezentul ca trecere în ape tulburi în ultima 
 vreme îmbrățișarea ți-e o sală de așteptare
 oglinda-n care nu mai am reflecții 
 iubirea asta ar trebui să fie nimic altceva decât
 o nesfârșită noapte de veghe și poate un jurământ
 

scrum

te visez uneori mamă
pe când fumul lăptos al nopții
se scurge printre case printre
muritori apoi se prăbușește
sub tălpile pietrelor

ai mereu chip ascuns

poate ca să nu-ți văd
ochii plânși ori gura
ce odată-mi cânta cântecul
prelungit în mine până la refuz

te îmbrățișez strâns
de teamă să nu mă pierd
în fâșia de necunoscut
nu cobor încă în moarte
somnul îmi este o trapă deschisă

locuiesc îmi spui
în orașul cu porți de aur
pe care muritorii nu-l pot birui
toată această frumusețe orbitoare
mi s-a părut atunci fadă și inutilă

ingrerii fugeau cu crucea înălțării
tatuată pe piept
dumnezeu e acum doar
un meridian străin
pe o planetă a deznadejdei

privirea ta ca un tablou cu îngeri

nu ești o păcătoasă ai doar idei preconcepute
cum că iubirea luminează sufletul și fiecare
privire trebuie să rimeze cu inocența îți
spun că adevăratele atingeri nu sunt ale cerului
și carnea încununează un suflet știi cum e să
te rostogolești prin propria piele fără a-ți gusta
sângele ca și cum te-ai feri de ucigași
apoi în fiecare apus te regăsești împovărată
e prea târziu să-mi adun mierea buzelor
ele îți sorb acum ochii ca pe un tablou cu îngeri
încercând să-și găsească echilibru oglindă sosie

schimbarea la față

doamne mereu mi-ai dat semn
despre neputința chemărilor
smerit am căutat atunci mâna
care să mângâie obrazul răvășit
chiar în furtuni am cărat stânca
am dus mai departe verbul dătător
de lumini poarta rămânea închisă

despre iubire nu s-au spus toate
nu s-a scris destul poeții încă se
scaldă în cenușa tuturor inimilor
odată smulse odată înălțate
ce însoțesc un trup fragil încă din fașă
înainte că răzvrătitele guri
să se îmbrace cu tăioasele cuvinte

doamne mi-e teamă de
ziua-n care nu-mi mai aparțin
nici cu chipul nici cu gândul
să nu alunec prin formele
fără dăruiri sau culoare
din sicriul încă neracit
strigătul să nu mai fie al meu

sunt sinucigașul la a cărui
prăbușire ai fost absent

plouă în grădina evei

această sfântă iubire ne sărută pielea
fiecare atingere suflu vorbă tatuaj
înfipt la rădăcina primelor îmbrățișări
mi-ai cerut să-mi cântăresc inima
cu tine în ea un univers fără tine aripă
de pasăre lovită în ultimul ei zbor
plouă prin grădina evei împing o stâncă
la ușa templului până și îngeri povestesc uneori
despre neputință tu nu-i mai asculți
te scufunzi în propria țărână
și-mi șoptești printre lacrimi
nu-ți fie teamă de moarte
e doar visul cu vârful muntelui
spulberat în furtuni
așa ne rugăm dintotdeauna

fotografie cu triumf (lui Renate Muller)

în pofida anotimpurilor întârziate
timpul și-a descompus cărările
trupul se clatină și-un orologiu
fuge cu secundele în mâini
sunt gânduri împinse într-o călimară
cunoști apropierea cuvintelor cum
zbuciumul spre lumină al unei păsări
rănite nu-și poate duce mesajul la
destinație dar aripile-i sunt scăldate
în coji de fericire în cântec neumblat 

știi că numai prin dragoste surâsul
devine univers triumf asupra morții
iar durerea nu-ți mai fotografiază
în taină ochiul înlăcrimat

chimie

istoria iubirii nu se studiază-n școli
e doar povestea noastră a tuturor
scrisă cu un amestec ciudat de lacrimi
săruturi și incertituni a cărei formulă
chimică nu a fost încă descifrată de
savanți alchimiști laboratoare știu
eu cine se ocupă cu descifratul sunt
prea ocupat a-ți cunoaște misterul bătăilor
în roșu din pământul incert și neromanțat 

iubirea ca și viața începe cu un salt în albastru
se descompun atomii fiori izbucnesc cum vântul
doboară un munte cum păsări țâșnesc spre pădurile
de nori am rătăcit sub aripile unor îngeri fără icoană
ne-am încrucișat priviri destine toate amăgirile
coloanele templului semeț creșteau din rădăcini
roditoare împreună devenim o planetă cu iluzii prelungite
numai sângele acum comun se poate revărsa
atât de drept ca o sabie


fotografie de Shamcy

open

m-am născut din colțul cuvintelor
în liniștea unor propoziții îmbrățișate
și totuși am fost odată vid o
infinitate de forme miracol-solitudine
la fiecare venire îmi scuturau ochii
să mă strădui a înțelege rostul
apoi plecările mi le credeau înălțări

prima dată am murit înaintea timpului
mă așteptau în pântecul deschis și nu mai soseam
tren întârziat nu găseam niciodată gara
cum e să ajungi târziu la propria execuție
iar călăii să-ți povestească cu lux de amănunte
despre fiecare bătaie a inimii care ți-a fost
estompată de umbrele aplecate peste vieți răgușite
pe mâini urmele sângelui
frigul iernii încă nesecat
în tot există o poveste povestea fiecărei
pietre a izvorului undeva în mine se
descompune iubirea ca o armură între respirații
buzele vestesc fuziunea cărnii cu lutul
când ating vreo poartă din cer
de la o vreme se așterne liniștea
toți demonii mi se închid în cetate
la lăsarea dimineții soarele își
regăsește uneori copiii raze îi
strânge la piept numai eu rătăcit
sub tâmplele monstrului ce stăruie-n pustiu
redeschid zările

floare de sânger

dimineți întârziate
pe covor urmele nopții
călcâiele încă fierbinți
neastâmpărul tâmplelor
și-un ochi în căutarea luminii
celălalt stă lipit de trupul tău
ca pruncul în pântecul scut
îmi adulmeci sărutul
izvorul zeilor
buzele floare de sânger
își infige
timpul secundele
în fiecare fior
apoi devenim petale

singurătăți asumate

durerile sunt mame vitrege își îmbrăca inimile împietrite
în rochii de dantelă cu voci îmbietoare te cheamă
le deschizi poarta la prima vedere dragostea și ura par
prietene de-o viață ca apoi să se desprindă una de
cealaltă
cum apele se desprind din nori singurătăți asumate nu stăpânesc
măsura pumnalului doar îmi aleg pasul niciodată auzit în interioare
tăcute mi se strâng drumuri somnu-i peste adâncimi rege aștept
lumina trup mă închin târziu și sângele s-a învechit același cerc
interior în care rup cuvintele din carne mă gândesc că nici dumnezeu
n-a evadat cu adevărat din întuneric aici sunt neștiut nevăzut nevindecat
iubirea nu mi se asortează cu destinul aici acolo bântui printre lacrimile
crescute în ochi nu mai pot fi lucid universul îmi fuge de sub picioarele scrum

idoli râncezi

în ultimul timp vizitez din ce în ce mai des muribunzii
m-am obișnuit cu mirosul înțepător din spitale
cu perfuze ace seringi cu mâini acoperite de
mănuși cauciucate sângele cum se varsă-n oceanele
roșii fantome în halate albe șoptesc chemări nelumești
m-am visat portocală se confesează maria unui psihiatru
degete murdare îmi rupeau coaja mă dezbrăcau viol
guri hulpave mă strângeau între dinți ajungeam în
stomacuri calde unde mă întâlneam cu berea
vinul croissantul de la micul dejun
în ultimul timp mă visez cimitir și
idoli râncezi se descompun în mine

ziua-n care moartea a murit

au așteptat să treacă ploile apoi au așezat-o pe cununi
i-au făcut slujbă cu sobor de preoți au închis sicriul și
atât ți-a fost n-a plâns-o nimeni dimpotrivă bolnavii
azi se urniră din paturi lepădați de perfuzii ori alte
doctorii le zâmbeau inimle-n anotimpuri mult așteptate
pumnul le-a fost declestat ca lava plecată după pradă
dacă-mi vii să mă naști cu ochi de vultur minunea s-o
pândesc mirajul unei căutări jurnalul copacului despletit
se destăinuie adevărul străfin până atunci ars precum cea
din urmă cenușă pe limba-mi împietrită să piară un
cuvânt cu toate ecourile știu viața sângerează cu sleitele-i puteri
ce vor ei acum când ceasul deșteptării se apropie când nu mai e
nimeni să-i adoarmă la loc veșnicia întreagă străpunge
carnea cu gust de victorie în suflet de strigoi

despre cultivarea suferinței

"viața este arzătoare ,râncedă,amarnică
stricată
miroase a mortăciune" -Bohumil Hrabal
 

în mine se topește plumbul cu glas asurzitor perfid
fiecare cuvânt îl descompun în atomi pare un cântec despre
moarte cântecul brațelor ce leagănă pruncul nenăscut să
nu mă găsească toamna șarpe despletit din propria piele
tot mai străină privirea-mi învelesc cu negru intens când
plec fac semne de veghe pe scoarța unui copac obosit
aș mai crede o data în minuni dar cerul pe ascuns îmi
fotografiază ridurile nori cenușii se adapă din plânsu-mi
ploaia dirijează dezordinea vântul aplecat peste rădăcini
între miracol și banala întâmplare uriașul tiran e gata
să îngâne noul ropot de aplauze mereu rămâne o dâră
ca după prelevarea sângelui înțepătura surdă se pierde
până la neauz mi-e sete dar apele nu vorbesc cu memoria
distorsionată port focul lângă ancore din pricina
zeilor epave amintesc de primele furtuni visele cu palme reci
toate mamele mă vor chema asemenea lupilor fiu rătăcit
această cruce nu am purtat-o n-am fost ars pe acest rug
oare viața strigă prin mine ori eu strig viața cu dinții
mușc lacom din toate poverile carnea devine metaforă
a puterii la poalele tihnitului delir durerea se mistuie

antipatrie

amintirile sunt fluturi intoxicați în culoarea fumului
recunosc că mult prea adânc m-a tranșat toporul
și de abia am reușit a silabisi din cântecul de
leagăn despre mâinile mamei acel tărâm minunat
cu nori alergând precum țâncii la poalele bunicii
cu scântei amețitoare sărutări ce-și lasă urmele pe frunte
prin aburii minții un război stă gata să erupă
în grabă mă îmbrac militărește și strig servesc patria
focul mă găsește în beznă acum mănânc pășesc dorm
în ritm de tanc de tun de mitralieră somnul
mi-e un labirint se năruie ziduri sunt paznic la cușcă
unde șerpii își sug reciproc veninul nu-i pot alina
nu-mi pot alina urmele gloanțelor din așteptarea încordată
stau cu mâinile întinse ca un cerșetor scufundat în
neputință visul îmi culege picături din piatră lichidă
va fi iarnă iar ne îngroapă sub ploi în morminte comune

poem despre iubire ca întâiul cuvânt nerostit

ai fost cea mai lipsită de orice obscenitate femeie
pe care vreodată am cunoscut
act la fel de absurd ca viață mea
scrijeleai cuvinte scăldate în mir pe scoarța unui timp
atât de fragil atât de inocent inocentă
mi te înfășurai într-o clepsidră nisipul ți se
așeza pe unghii când toate umbrele din lume
rămâneau nude fotografii ale unor trăiri
regăsite dintr-o existență anterioară
pe aici odată inimi pășeau contra vântului
o voce caldă încredințată iubirii
dincolo de sânge aud cum bate un clopot
și mă întreb de crucea-i mai însingurata ori eu
nu-mi pot aminti gustul lacrimilor din primul
plâns de copil și nici primele atingeri
carnea o barieră graniță peste întâiul cuvânt nerostit

când ploi cad peste muntele gutâi

norii nu se sfârșesc niciodată ei nu au istorie început ori final
au mereu ape de băut își scriu poveștile în cărțile cerului alții
mai cu talent pictează pânza înaltului cu acuarele când îi
străpunge vreun fulger își cântă durerile auzite doar de creator
văd cum ploile cad peste muntele mamă primii pași ai toamnei
îi aduni ca și cum la piept ai strânge toți pruncii rătăciți ai lumii
de toate se găsesc aici afinele mă îmbată mă scaldă într-un
cald parfum al îngerilor numai un vârf de munte poate fi cu adevărat
fericit niciodată singur când roua-i mângâie tălpile și aripi
obosite i se așează pe frunte gata să primească sărutul soarelui
de la o vreme ai crede că aici s-a născut pacea dintr-o
îmbrățișare a vântului cu izvorul neastâmpărul primelor raze smulse
dintr-un curcubeu ce leagă timp de univers
comoara mea-i doar o inimă și atât văzduh ce mi se stinge în ochi

akrasia

cu veșmânt de pâclă se lasă noaptea în cetate
ne-am ascuns în pumn străin unde vom putea înțelege
rolul căutării zilele nu se termină duminica ziua zeului
am învățat că îi poți da orișice nume că unui nou venit
că-l poți naște sau te poate naște de mii de ori
fiecare cu scopul lui dar întâi trebuie să iubești
atunci nu-ți va fi teamă de tăietorii de vise
de lună și soare ce se ucid reciproc
e un spectacol ce nu reflectă decât o parte a luminii
în cod nedeslușit acolo începe și schimbarea și fuga
iar rugăciunile iau formă de cordon ombilical
fericirea-i ca și cum ai citi linii albe între rânduri
sau ai învăța pe de rost replici deja puerile
nimeni nu a plâns din mine vreodată nici timpul
se ține pe picioare drept cu mâinile lucide
pruncii sunt fericiți când adorm eu insomniac
mai mușc o felie de viață încă netrăită
iarăși oase au să plutească mult prea aproape de pământ
un delir cu umbre cum n-am să mai ating niciodată

mă trezesc lucid cu tâmplele împietrite

fiat lux și dintr-o respirație singurătatea a devenit plină
paharul gol s-a umplut cu nopți albe zile negre
ți-am învățat amintirile acum din când în când îți
culeg câte un vis despre ape tulburi și primul strigăt
minutele sunt clape de pian iar viața requiem
câte bătăi de inimă te țin legat de univers când
toți martorii au fugit obosiți la culcare
înfloresc morminte sufletele sunt calde trăiești sau te prefaci
oricum știu îmi iubești întunericul ca pe o apă
ți se revarsă din sublim în lucid și tot nu te cunosc îndeajuns
îmi ții pieptul legat cu funii să nu se destrame-n fire
de nisip moartea mai numără un suflet
pe neumblate e frig crește în mine o creangă de cireș amar

nu ucideți pruncii

la psihiatrie diminețile seamănă între ele ca două picături de votcă
ori două fumuri trase din aceeași țigară uneori se
deosebesc puțin nu mai mult ca i de î sau a de ă
ne servesc cu pâine și dulceaţă nelipsita cană de ceai
amar de parcă și-ar fi vărsat acolo toate frustrările teama
indiferența nu ucideți pruncii a strigat deodată maria
și de atunci nu a mai auzit-o nimeni vorbind poate
doar lui dumnezeu i-a mai șoptit povestea cu aripi retezate
mi-e teamă de liniștea asta ce aruncă în abis orice
umilă încercare de a păși drept fă-mi loc visele se spulberă iute
din când în când se ating stau de veghe palmele impregnate în tristețe
dau de veste chipurilor străine că mă ascund de moarte în mijlocul
florii de cireș am plecat din mine evadez exit într-un câmp unde durerea
nu strigă cu gură de lup viața-i puzzle imens cu piese din sticlă fragilă
când se sparge săgeți murmurând mă străpung în piept

viața nu bate de două ori la ușă

de altfel nici moartea și nici nu se oprește în prag
dă buzna ca un musafir nepoftit parcă dorind să-ți
răpească una câte una secundele nu o vezi e suflu
stingher răspândit în celule apoi alunecare poate nici nu
reușești a închide ochii până când o funie invizibilă
te adulmecă te înghite
viața nu bate de două ori la ușă
nici nu te așteaptă cum face un taxi dacă ai
pierdut cumva tramvaiul nu o poți cumpăra
îi ține doar companie trupului poem
neterminat un cântec cu suspin pe final
nu o poți defini dar știi exact ce nu e
jobul imperfect lungul drum spre casă
colivia de beton vecina căreia mereu îi vin
chipurile prietenii la o bere amorul întârziat
din tura de noapte pași mărunți nesiguri spre
același cerc vicios
te întrebi cum când sau dacă ceilalți
au găsit lumina
e doar gând fierbinte în neputința de a fi
întunericul pentru toți cade la fel

decriptarea iubirii-poem de adormit îndrăgostiții

mi-era sufletul ca o pădure desfrunzită-n toamnă
unde umbrele-și făceau de cap jucându-se libere
nu știu acum de ce simt sângele cum roieşte
din încheieturi când mă nasc în lume și din mine
o lume se naște nici dacă vreodată am să învăț
a purta urmele de zbor în
al unei memorii întârziate album învechit
nu mai știu zilele nici nopțile nu le mai cunosc
îți scriu ca și cum iar ne-am întâlni departe de
lume să mă întorc aș fi melc fără casă
să rămân icoană fără chip laș în biserica
ochilor tăi flămânzi de isteria prăzii
cuvintele lasă urme adânci pâlcuri cum norii
se scutură de amintiri pe cerul abia pipăit al verii
buzele-ți tac într-un târziu râncezit dar
ochii nevăzuți de oglindă-mi lăcrimează
stau de priveghi la mormântul unui foc și
mă întreb dacă nu cumva e focul tău ori
parte din sămânța nerodită din când în când
cineva îmi aduce apă un suflet neștiut a stins cărbunii
laș

zu den drei Rosen

oprește aici birjare vezi caii sunt flămânzi și
noaptea va cădea cum un vultur cu aripi tăiate
mi-e gândul la poetul fără de casă fericit însă
în casa poeziei sale când seara adoarme pe
un pat sărac m-au obosit clipele dorințele-mi sunt
reduse poate doar o scânteie de liniște mi-ar face bine acum
fericit nu caut brațe să mă strângă nici să-mi
șoptească în taină câte cruci port pe linia destinului
lumina-mi rămâne cel mai fidel înger dar acum îmi
tremură pleoapele mă adâncesc în oceane de întrebări
și nu mai aștept răspunsuri încă o zi pusă-n lanțul
acesta greu încă un fluture prins se zbate cineva
mă strigă pe un nume străin îl aud cum clocotește în mine
un val rămas în urmă poate e foc nu știu
nu-l pot atinge nu-l pot pipăi e umbra mă bântuie
de parcă m-aș fi născut cu gheață la tâmple
să scriu un poem cu răni ce suspină ori despre ceruri
vor fi doar pagini necitite așa că oprește birjare la cei
trei trandafiri în noaptea asta aici ne vom săpa mormântul

geneză

la început silabele au evadat din peșteri
au făcut un salt mare cât soarele și
s-au unit cu cerul atunci s-a născut
primul cuvânt ca mână a lui dumnezeu
se spune despre poezie că dacă n-ar fi existat
pământul astăzi ar fi stat în întuneric
poezie= lumină vă salut cuvinte vă
acopăr cu suflul meu dacă n-ar fi fost inventată
metafora inima ar fi tânjit după ea
cum gurile flămânde tânjesc firimituri iar
vântul așteaptă să atingă munții
atunci am văzut că păsările pot
zbura în toate sensurile o pădure de
săgeți sub ochiul magic al destinului învins

r(evoluționism)-epopeea-mi încă nescrisă ori fragmente din seminarul de (prea multă)sinceritate

multe nu le mai țin minte
chipul mamei din ce în ce
mai estompat în memorie
prima dată când am fumat ori m-a bătut tata
știu sigur însă că nu-mi plăcea
la grădiniță și nici de comunista aia
de tovarășă eduatoare ce ne silea
să memorăm poezii despre partid
mamă dar ce-i aia partid am întrebat-o
pe la cinci anișori și ceva știind că mama
se pricepe la toate
o troacă de porci și am crescut cu ideea
că partidul= vălău
să le dăm lăturile-n partid
sau le mănâncă direct din găleată

în prima zi de școală a plouat
m-a dus mama cu mașina
cu un imens buchet de flori
pentru o altă tovarășă
până atunci știam că se dau flori
doar pe la morți
ce-i drept a murit ceva în mine
la despărțirea de sat câmpii dealuri
rațe porci gâște miei și toată compania
de amici mă simțeam ca într-un tunel
fără ieșire iar pereții reci din beton
din cămăruța 2/2 mă strângeau într-o cușcă
am să cad uitându-mă pe fereastră

89 (r)evoluție jos tiranul libertate
sâmbete libere gata cu uniformele
mereu aveam impresia că cineva
a vărsat pe ele găleți cu cerneală
michael jackson roxette rexona
l-am votat și eu pe iliescu maică
se lăuda câte o babă dobitoacă
fără de multă cultură carte și deci înțelepciune
mai mult program la tv filme sexy violență
lapte miere și rahat mult rahat

început de primăvară început de vacanță
și un sfârșit mama s-a stins poate că
îngerii aveau nevoie de un alt înger
lasă că dumnezeu va da și bine
așa i-a fost scris
au fost tâmpite încurajări ale unor mult
mai tâmpiți în mine se rostogoleau cărbuni
și toate funiile îmi strângeau secatul gâtlej
mă vindecăm cu vise cu idei puerile cum că
poate am fost mințit și mama încă trăiește
departe de noi nu nu ne-ar fi părăsit ea niciodată

cu tata a fost altă poveste alt drum
eu însă mi-am aruncat copilăria ca pe o
piatră în râu într-un loc unde dumnezeu
creștea dureri de mici le hrănea cu tristețe
apoi ca pe niște ace le sădea în inimi
mi-am plătit poate datoriile și fiecare
nouă încercare de zbor nu a fost altceva
decât o altă și o altă întoarcere la cuib

pe izabella o iubeam atunci în secret
era muzică muză în așteptare
nu aflasem că iubirea nu seamănă cu
nimic de pe pământ toamna unui
amor lucid ne-a adus împreună apoi
iar și iar sufletele s-au despletit
în iarna ce n-a mai fost fecioară

azi nu știu la cine să mă întorc
țâșnesc din mine amintiri
precum filmele mute în slow motion

cu rănile deschise

cobor în mine și umbrele-mi devin cărămizii
mi se aprind în tălpi cărbunii
pe care odată îi zdrobeam mișelește
cu doar un suflu
când durerea prinde aripi
când gheața-mi devine sânge
iar zborul destin
zbaterea pare inutilă
în colivia de fier forjat
unde amintirea n-are preț
permit trupului să arunce amăgire
să târască prin cenușă un strigăt amuțit
până când veninul mustește
din gustul cireșelor amare

lăsați mierea să vină la mine
s-a auzit din gura flămândă
a bolnavului de tristețe
în mijlocul salonului
ca un abator
cu rănile deschise încă lucid

această primăvară întârziată (duo poetic Oliver Klauss & Renate Muller)

nu-mi mai vorbesc anotimpurile de parcă
iarna viscoleşte împotriva mea o mare de cuvinte
sub pleoape omătul geme îmi cere vamă încă o tăcere
nu pot rerspira în cuvânt neatins în jocul cu viaţa
inima-i ascunsă

cobor şi desenez conturul luminii
amurgul se naşte din lacrimi de soare ca un destin
asumat nu stăpânesc bine arta dezlegării fă-mi loc
lângă tine iubirea-i un cântec incă nerostit
enigma apasă greu pe sufletul îndurerat

amintirile au îngheţat
stau sub cupola de sticlă albastră mă tem
de paşii care mă îndepărtează de tine
păpuşă îngheţată în manta de granit
gândurile tac cu rupturi nevindecabile
cicatrici vineţii se trag
pe suprafaţa care încă mă ţine să nu pic…

poate doar această primavară întârziată
va dezlega sângerarea

dincolo de ferestre

afară-i lumea dezlănțuită de parcă ar dansa
neîntrerupt o horă printre fluturi și păsări
în cuiburile cerului o vară cu iubiri reloaded
singurătatea nu trebuie chemată vine ca
vântul ca ploaia se strecoară sub piele
o ai în sânge ești mal stingher al râului pulsând
nu mai știu nimic când mă pierd între pereți de beton
decriptez pagini de jurnal citesc printre rânduri
fraze incolore nu mă potrivesc în peisaj
visez la câmpii cu maci miraje în roșu
verde și albastru cât să le acopere

nu mi-a observat nimeni inima ce am lăsat-o
câteva secunde într-un înveliș sfâșiat
nici mintea ce încă nu mi-am pierdut-o
prin replici inerte ori blesteme pustii
priviri veștejite îmi judecă nuditatea
îi repugnă învelișul sufletului dar
sunt copacul ce și-a pierdut frunzele
vreau să respir să renunț la întuneric
între oase voi simți îmbrățișarea luminii
mângâierea mamei blândă și caldă
clepsidra își pierde secundele în nemurire
sunt prins în acest vis și îi decojesc clipele

litanie-cel din urmă strigăt

i-am vorbit lui dumnezeu tăcea prin frigul estompat
totuși mi-a ascultat ruga undeva între
zori și prima rază a soarelui pe când umbre orfane
încă stăruie prin aer timpul a unit
plecarea cu venirea aplecat peste tristeți dezgolite
de la marginea cimitirului impenetrabil
dimineața e totuși cea mai frumoasă parte a zilei
dacă te trezești lângă o lumânare o cană de ceai
iar icoanele ți-au căzut din piept

suntem aici suntem dincolo
într-o confuzie generalizată nu știm dacă atingerile sunt iubire
sau ură alb sau negru dacă urcăm sau coborâm
stânca de ne este prieten sau povară
existăm simultan oscilație vârtej vertij cerul pictează
culorile când morții merg la culcare
îngeri cad în genunchi au măsurat cu pașii
fiecare plângere plonjare în adânc
ne naștem murim cenușa gândurilor imensă clepsidră


fețe plictisite construim alunecări în neant
intoxicați de gestul nașterii scufundare ne trezește
ecoul unei guri de oxigen dorința de a ne ascunde viața
ca o bucată de suflet congelat
nu mă ating de clipă încet îmi trece peste frunte
vuietul vieții nu mai aștept vindecarea aripii frânte
se poate zbura și cu o bucurie ucisă cu trupul împietrit

dreptul la tăcere

cine a spus că e ușor să scrii că nu te pierzi
printre metafore ori epitete ce îți străpung gândul
că nu ești uneori desfrunzit precum arborii în toamnă
trăiești și aici și dincolo un arlechin fără epoleți
lumina vine târziu doar o scânteie ce acoperă umbra
pașii nu se mai aud în imensul vid miroase a pustietate
a neputință și amar la fereastra din cer un demon îmi
strigă repetat numele mă ispitește în trup în lut necopt
nenăscutul din mine se naște ar mai fi putut aștepta
a crezut că placenta îl apără și de vijelile vieții
uneori mă întreb cum de sângele are gust de apă sfințită
și nu pot spune cu exactitate dacă dorm sau mă prefac

nu am fost învățat să trăiesc singur la școală
nu mi s-a predat singurătatea nici n-aș avea cum
să știu dacă acesta e sau nu ultimul drum
ascult trecerea ca un bulgăre de zăpadă vârtej
spre cruci spre morminte de atâtea ori iubirea
mi s-a scurs printre degete am fost aproape
dar prea departe mi-a fost clopotul cu fericire

golul mi-l acopăr cu haosul dintâi
le monde c'est laid
îmi scapără-n piept tristețea cea fără de leac
trag cortina ați fost spectatorii unei iluzii
unui dans în întuneric acum îmi rămâne
doar dreptul la tăcere

cenușile mele (duo poetic Oliver Klauss & Renate Muller)

nu viscoli amintirile
să nu le risipim când
vântul dezleagă frânghia
cu degete hapsâne
lacrima ochiului abia atins
nu o adânci în frig
lasă-mi somnul hotar
între întuneric și pace
zăpezi ca valurile albe
mi-au împodobit cerul
acum tac
între ele doar cuvintele
mai șoptesc mai respiră
îl rog pe dumnezeu
dacă mai vine
să nască omăt sub
mâna ce-ți adoarme
mereu lângă inimă

 

 

ecuația (i)luminării

 după toate întoarcerile 
 ploile tale triste 
 nu-mi mai vorbesc
 ți-am adunat crucile 
 din trup din verbe din silabe 
 adâncit în mari uit să mai zbor
 de parcă demonii cerului nu 
 mă mai cheamă încă îți port rănile
 și potirul cu lacrimi 
 zăpezile-mi apăsară munții priveliște 
 abia respirată plutire nedeslușită un târziu strecurat 
 sub focul învechit 
 
 poate nu-i în moarte durerea și 
 morții trăiesc încă undeva la capătul lumii 
 de unde uneori ne vizitează în vise
 cimitirele ca o imensă gară un peron trenul
 în care suflete se urcă la întâmplare
 din singurătate n-a evadat decât o pasăre
 care apoi s-a prăbușit cu capul sub aripă
 pe țărmul meu ancorele scrijelesc povești cu umbre
 sfârtecă apele în bolți să rodească peștii 
 trup de nor deasupra-mi în ochi nedeslușit
 un dumnezeu impovărat derivă asumată 
 îmi scutură pânzele cât un penaj rănit 
 
 

poemul meu cât o aripă de înger

în pumni chirciți am furat razele de lună
am început a scrie un poem despre nimic
întreabă-l și pe dumnezeu de data asta nu i-am
cerut harul scriam un vers două mă opream am
sorbit din aerul ce creștea deasupra-mi voi schița
o metamorfoză a iubirii mi-am zis dar cei care au
cunoscut iubirea numai sunt atunci poate un cântec
despre amurgul îngerilor zborul în care aveau să mă piardă
cu trup cu tot o dispariție testament

și-am întins umbrele peste țărână negura negrul
deodată ca inexistente fața pustiului cer neinventat
să te chem când ninge nu stăpânesc tăcerea mi se
plimbă liberă prin adâncul ființei nu uită de semnele
neschimbate ale timpului azi nu-mi pleca din priviri
lasă-mi păsările derivă în alb sub pleoapa focului
să mai cititm poemele cu aripi

switch

mi-am cumpărat costum de îngropăciune
pantofi noi negri de lac
sicriul îl țineam în pod
nu știi niciodată când va veni vremea
mă sfătui odată bunica
de acolo ni se trag toate relele mario
a spus supărat bunicul nu-ți faci bagajul
decât cu puțin înainte de plecare pe mama
o aștepta o trăsură cu toți ai ei tata a zărit
un tren pe ăștia mai tineri îi duce cu vreun avion
sau mașină scumpă

am uitat de invitații nu știu să fac
un mare tam tam eveniment public pe facebook
la care să-mi invit prietenii (virtuali și nu numai)
care mă bârfesc și uneori nu se încap de mine
și iartă-le doamne greșelile lor cum și noi
ne prefacem că iertăm că iubim sau suntem happy

așa îmbrăcat de moarte m-aș jucă încă o dată
de-a viața să mor nu îmi vine și pace
sau aș putea trimite pe stimabila în vacanță
la socri la mare să-și plimbe pruncii în parc
ar avea și ea nevoie de relax o cafea de pensie
dacă i-ar lua morții locul n-aș încerca
altceva decât o teatrală sinucidere ca
lovitură finală pentru destin

ar scrie atunci toate ziarele cu litere de-o șchioapă
uite o moarte ce prin moarte a ales să moară

hipnoză

 sunt ilustru necunoscut 
 îmi curg zilele în curcubeie 
 cu nuanțe gri 
 iubirea nu mi s-a asortat cu destinul 
 umbra-mi fuge sub pașii desfrunziți 
 mai lasă-mi soarele amiezii 
 cel de seară aleargă spre alte primăveri 
 mi-e dor de crengi înflorite 
 un alter infinit
 metamorfoză a identității
 
 suntem vânzător cumpărător 
 tăiem suflete-n bucăți 
 le xpunem în luxuriante galantare
 dar le vindem ieftin
 cât să ne putem cumpăra 
 umila bucată de fericire
 
 cum se trăiește
 nu  mai știu 
 nici dacă se poate atinge
 necuprinsul
 cu sclipirea ochiului înfricat
 
 nu doar cuvintele trec dincolo 
 ci și ecoul umbra
 apoi liniștea
 cântecul poetului
 ca un fagure înflorit
 hipnoza unui colind de lumină 
 

 

mondo cane

poate am plătit vieții un preț prea mare
cu fiecare lacrimă ce n-a apucat să se usuce
cu toate frământările și lupta crâncenă
pentru bucata amară de pâine și cămașa
ce am dezbrăcat-o prea ușor în fața omenirii
e o lume a celor puternici acolo să fii puternic
cei slăbi nu au loc să le săpam o groapă comună
ca un pântec străin în care n-au acces la scăldare
o dura mater corset purtată de la naștere
mondo cane ți se desfășoară-n priviri
îmi șoptea o voce pe când mă încălzeam
într-o carapace cu pereți subțiri a dirty world
câinii au fost dezlegați tot ce a fost scris se
împlinește apoi se întoarce în cerc deschis în nenumire
la ce bun să alerg când genunchii mi se tocesc
de pietre când împreunez palmele și rog un
cer plumburiu să mă cruțe să nu alunec în gol
povara e mult prea grea focul arde mocnit
un singur cuvânt îmi vine în minte nimeni
străpunge simțurile lupta cu sine nu e decât
o altă față a implacabilului destin un alt demon
îmi râde pe umărul stâng uneori mi-l confundă
cu o stâncă îmi alungă îngerii în strigăt răgușit
retragere din pământul neroditor o fiară
se zbate pentru a mai zgâria o dată cerul
vremea viermelui decupează din larvă
un ultim anotimp dezgropat de sub brațele iernii
mi-au intrat în tălpi spinii nu am călcâi ipohondru
nu există crucificare lăsată la întâmplare
cum nici zilele nu se sting în noapte ci
învie fără rugăciune poeme fără aripi
sigură-i doar moartea nașterea-i incertă
între ele podul se poate rupe oricând
nu privi în ochi adâncul sunt diamante false
atingerea îngheață sub mâini pironite
it's so dark în there but diamonds full of diamonds